Postat de Marina in
Firu-n 4,
Marina,
My Body,
Sanatate pe data de 18 Februarie 2010 |
un comentariu |
710 afisariAman de ceva timp scrierea acestui articol. A fost cu mine si in mintea mea ori de cate ori priveam la televizor, auzeam in metrou povesti cutremuratoare de viata sau vedeam vreun afis ce indemna la conferinte pe aceeasi tema: cancerul de san.
Mult timp am inchis ochii, afundandu-ma in propriile ganduri atunci cand cineva dorea sa discute deschis despre asta sau cand dadeam peste un film ce arata drama unei femei pusa in aceasta postura. De fiecare data fugeam. Acum zambesc amar si ma intreb: de ce? De ce tocmai eu care am trait o astfel de drama nu o data, ci de trei ori, ma sperii in fata unor personaje ce joaca doar niste roluri, in fata unor manifestari destul de oficiale si irelavante pentru ceea ce se intampla in inima celor cu adevarat implicati?
Poate pentru ca eu stiam. Stiam dinainte povestea si deznodamantul ei, cunosteam cuvintele spuse ca niste adevaruri implacabile ce nu intotdeauna se potrivesc realitatii si eram sigura ca nimic din exterior nu te poate ajuta cu adevarat.
Partial m-am inselat, insa, recunosc. Nu am avut niciodata cancer la san. Nu eu. Insa am fost in postura celui care trebuie sa isi dreaga vocea si sa spuna cea mai mare minciuna din lume, a trebuit sa traiesc o perioada singura pentru ca cea mai draga fiinta mie era undeva pe drumul dintre iad si vindecare, a trebuit sa suport apoi nopti intregi de remuscare, frustrari si spaime ce nu pot fi redate in cuvinte.
De ce nu se fac filme si conferinte despre cei din umbra? Despre cei ai caror lume se prabuseste atunci cand vede deznadejdea din ochii celor dragi? De fapt..ce ai putea sa le spui cand diagnosticul pare atat de clar si banal pentru unii medici?
Erau vremuri in care credeam ca nu le poti spune nimic. Acum nu mai cred asta. Pentru ca in drumul meu, odata cu puterea pe care am capatat-o cu fiecare pas, am observat ca oamenii ridic privirea la auzul unor povesti de viata asemanatoare. Pentru ei modelul si destinul altora ce au trecut prin asta si au invins e cea mai buna incurajare.
Eu mi-am gasit alinarea in Dumnezeu. De fapt, cred ca singurul lucru pe care ar trebui sa il stie orice om care este diagnosticat cu cancer ar fi acela ca are doar doua arme de valoare: curajul si Dumnezeu. Fara ele poate renunta la speranta, la drumurile dureroase catre spital.. la tot.
Inca nu pot sa privesc astfel de filme cap coada, nu cred ca as fi in stare sa particip sau sa vorbesc la o intrunire despre cancer, insa, va pot spune cu mana pe inima ca mie, o persoana firava la 26 de ani, nu imi e frica de cancer. Si niciunei femei nu ar trebui sa ii fie. Nu e ceva ce nu poate fi depasit. Nu e cel mai rau lucru pe care l-ar putea experimenta cineva. Nu va ganditi de ce Dumnezeu v-a pedepsit astfel, indepartandu-va astfel de el. Nu! Pentru ca nu aceasta este solutia.
Sunt lucruri in viata pe care nu le putem explica sau carora nu le putem gasi un motiv concret asa cum cauta oamenii de stiinta sau filosofii. Si, odata prins in acest joc murdar numit cancer, nici nu ai timp sa faci asta. Eu as spune doar sa fii curajos si sa te rogi. Asta nu o sa te scuteasca de spaime, de zile intregi pierdute pe internet cautand raspunsuri ce poate nu se aplica in cazul tau, dar cu siguranta vei gasi un motiv pentru a merge mai departe. Si asta e tot ce conteaza. Sa lupti!
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
Nu l-am citit atunci cand mi-ai indicat site-ul, l-am vazut si mi-am spus ca il voi citi mai tarziu, intr-o zi mai putin agitata… azi l-am citit, intr-o zi agitata.. m-a impresionat la fel de mult ca “povestirile” de pe blog, este superb scris, adanc pana la lacrimi, un film al unei vieti din multe altele, dar fiecare are “talcul”ei..
LA