Iunie, 2005 - Fereastra e larg deschisa. Perdeaua balconului de vis-à-vis pluteste tiptil sub vantul bland de iunie. O melodie se aude nedeslusit…de undeva din departare sau doar de undeva din vecini. Tu nu te-ai trezit inca. Dormi de cateva ore bune, visand numai tu stii ce. Ma ridic si zabovesc un pic pe marginea patului. Tricoul tau alb imi vine pana la genunchi. Pastreaza inca mirosul corpului tau. Pasesc...

Dezbateam cu niste colege un articol de revista glossy, in care era vorba despre ‘tipic masculin’ vs. ‘tipic feminin’ in comportamentele noastre de dupa o despartire sau de dupa ruperea unei relatii sentimentale. In timp ce barbatii se “dreg” rapid, ca dupa o betie urmata de o mahmureala ce poate fi tinuta sub control, fetele au nevoie de destul de mult timp sa se “vindece”....

Cum am vazut ca seria de Scrisori catre sufletul pereche a fost atat de citita pe blog, am decis sa mai scriu o varianta a acelui articol, asa cum o simt si o doresc acum, dupa doi ani jumatate. Sper sa va placa! A mai trecut un an fără tine. Nu pot spune cum a fost…greu, uşor, ştiu doar că încet, încet încep să mă obişnuiesc. Am învăţat să îmi feresc privirea de imaginile ce mă pot...

Am fost la “Marti, dupa Craciun”, filmul lui Radu Muntean, care a devenit mai nou mica mea obsesie. Stiam ca e un film bun, citisem cronici de film, urmarisem interviurile echipei de filmare prin presa, dar chiar nu ma asteptam sa imi placa asa de tare. Acum ma tot gandesc daca sa il trec in funtea listei de filme romanesti, chiar in fata “Feliciei, inainte de toate”, un film grozav care...

Rujul rosu ii incadra perfect fata, paloarea de portelan a tenului si ochii negri. Se juca cu niste mucuri de tigara din scrumiera si incerca sa ignore muncitorii care carau pe rand mobila din apartament. Apartamentul lor.  Nu. Fostul lor apartament. O privea de ceva timp, incercand sa ii gaseasca o grimasa, un rid, o zbatere de muschi, o lacrima… o parere de rau. Nimic. Femeia cu care isi impartise iubirea...

Usa e deschisa. Ma privesti. Nu imi spui sa plec. Nici sa raman. Imi vezi lacrimile. Iti misti mana incet de parca ai vrea sa ma atingi. Nu o faci. Ti-e frica. De undeva de departe se aude Pink – I don’t believe you. Privesti confuz in departare de parca asta te distrage. Vantul imi flutura parul. Te intorci mirat catre mine. O mica unda de regret. Credeai ca plec. Iti revii repede. Prea repede. Curand...

Azi cad iar in depresie de dragul tau. Stiu, oamenii care nu sufera niciodata sunt atat de normali si fericiti. Nu si noi, nu acolo unde gandurile se intalnesc cu temerile si incepem sa plangem. Cum putem. Nu intotdeauna cu lacrimi sau cu litere sau cu vorbe. Tacut. Prin priviri ce dor si mor in acelasi timp si care ne secatuiesc pe noi de orice putere ramasa. As fi vrut sa fiu ca ei. In timp am invatat...

Ma gandeam eu intr-o zi cu soare la zilele cu ploaie pe care le-am trait. Si mi-am adus aminte, dintre toate, de o zi cu ploaie din octombrie in care am decis, contrar tuturor filmelor romantice, sa nu ma duc intr-un oras la cateva sute de kilometri distanta pentru a-l intalni pe acel baiat cu care am petrecut 3 zile doar, 3 zile de august care insa au fost cat trei luni de august intregi. Au trecut doi ani...