Ultima toamna solitara

Postat de Marina in Firu-n 4, Love, Marina, carti, filme, muzica, teatru pe data de 30 August 2010 | nici un comentariu | 799 afisari

Pasi marunti lovesc incet strada mangaiata de stropi rasleti, in vreme ce norii amenintatori se risipesc pe cerul unui oras in care toamna se hotarase in sfarsit sa coboare. Oameni zgribuliti, ingrijorati de asaltul amintirilor ce incepeau sa se intrevada chiar si in cele mai ascunse unghere ale sufletului lor. Autobuzele pline ale dupa-amiezii, razele unui soare ce izbutea cu greu sa isi faca simtita prezenta si rafale inca timide de vant tomnatic…toate pentru a marca sfarsitul unei zile ce nu se anunta deloc unul obisnuit.

De undeva din departare versurile unei melodii se chinuia sa invadeze invadeze strazile micute uitate de vreme, tesand dintr-o alta departare imagini diferite, dar atat de asemanatoare ale aceleiasi dupa amieze. Langa o casa veche, aproape de centrul vechi al orasului un cersetor batran se tanguia incet, privind cand la palaria plina cu bancnote de 1 leu, cand la trecatorii din fata sa. Isi indesa mai bine caciula neagra, isi scoase batista si isi sufla nasul infundat dupa care ii iscodi cu privirea pe ceilalti. Obosise. Desi repeta mereu aceleasi fraze arhicunoscute si exersase ani la randul privirile rugatoare cu care isi castiga o paine, acum obosise. Privise si el in zare toata ziua si mirosise toamna aia pacatoasa ce avea sa ii injumatateasca veniturile. Se rezema de zidul rece si ofta adanc. Era totusi ceva diferit…

”Ptiu, la naiba si la treaba” isi spuse in gand, regretand pe loc cele cateva minute de liniste.

Isi corecta pozitia, scoase din sertarul mintii privirea cea mai smerita si se pregati sa inceapa din nou. Pe langa el trecu o tanara inalta, ai carei pasi se conturara melodios pe trotuarul din fata ei. Mergea dreapta, cu privirea atintita undeva in fata, cu parul roscat si lung fluturandu-i pe langa chip. Il privise pentru cateva secunde pe batran, dar isi continuase drumul fara cea mai mica tresarire. Cersetorul era convins ca undeva, candva mai vazuse aceiasi ochi verzi si isi imagina in gand ca odata cu tristetea angelica a acelor ochi primise in dar si un mic zambet.

Tanara isi continua insa drumul tacuta si ganditoare nestiind ca mersul, chipul sau trupul ei starnisera furia destinului si a timpului deopotriva.

O rafala de vant se porni dintr-o data, ridicand in vazduh primele frunze ruginii si eliberand melodia veche ce se zbatea de cateva ore de dupa gratiile unei case vechi de langa gara.

Atunci, doar atunci, toamna se aseza cuminte in toate sufletele sau locurile care o asteptau. Usa mare si grea a hotelului se deschise, iar zambetul portarului il intampina pe barbatul inalt ce stranse pe langa el pardesiul negru trei sferturi. Facu cativa pasi si privi si el uimit bulevardul mare, aproape golit de lume pe un timp mohorat ca acela. Nici macar vreun taxi in apropiere. Portarul ridica din umeri si ii raspunse unei intrebari nerostite inca:

- It’s getting fall already, Sir!

Barbatul il privi amuzat, apoi trase aer adanc in plamani ca si cum ar fi vrut sa simta pana in maduva oaselor mirosul toamnei. Expirandu-l paru eliberat de orice gand meschin. De-abia atunci se simti si el indreptatit sa raspunda.

- Never mind, never mind, it’s a perfect time!

Si pleca. Isi continua drumul pe bulevardul in panta, privindu-i pe ascuns pe toti cei ce treceau pe langa el cu barbia varata in gulerele inalte, de parca cele cateva grade in minus le furasera si ultima urma de viata. Lui, insa ii placea vremea aia, desi dormea prea putin iar corpul il durea mai mult ca altadata, desi franturile vietilor lui trecute il bantuiau pe ascuns, tot ii placea toamna. De fiecare data era la fel si nu intelegea cum de anotimpul ala nu isi pierdea niciodata farmecul, sau doar….viclenia…viclenia de a-ti reaminti mereu cat de singur, neimplinit, neintreg, dator esti universului. Dar el continua pentru ca nimic din toate astea nu il daramau, ci doar ii reaminteau mai tare, mai clar cine e si ce trebuie sa faca. Pacat, insa, ca de fiecare data franturi din mesaj erau in alte limbi straine lui.

Ajunse la traversare si astepta la semafor. Era rosu. Privi din nou in zare. Desi plouase soarele reusise sa straluceasca acum, mai la la asfintit. Apoi, se facu verde.

Fata mari pasul, stiind ca semaforul ala nu avea sa ii permita accesul la nesfarsit. Pe langa ea treceau cupluri blazate sau indragostite, oameni singuri sau trupuri pierdute ce nu aveau niciodata sa-si inteleaga rostul in acel colt de lume. Astazi nu avea chef sa le asculte gandurile. Pentru ca le avea si ea pe ale ei. Carnea incepea sa o doara desi crezuse ca odata cu racoarea asta simturile aveau sa ii amorteasca. Nu fusese asa. Pentru cateva clipe incercase sa ii cerceteze in ascuns pe trecatori sperand ca asa avea sa gaseasca…ce…nici ea nu stia, insa de cum secretele, dramele ori sperantele lor o izbira nemilos, luand-o prizoniera cu forta, renunta in a le mai da vreo sansa. Poate asa trebuia ea sa fie: singura.

Frigul reusi sa patrunda si pe sub sacoul ei negru, destul de gros, asa ca se opri pentru o clipa in fata unui cafenele. Isi amintea…mai fusese acolo…nu stia cand si cu cine, dar monitorul suspendat pe perete ce rula vesnic pe VH1 si scaunele inalte de la bar ii reaminteau cu siguranta de cineva. Gandi ca i-ar prinde bine o cafea irlandeza sau doar una simpla cu frisca si scortisoara. Privi pentru o clipa la manerul maro al usii de lemn. Se hotari sa nu intre. Peretii tapetati ai unei camere inguste si aerul limitat ar fi sufocat-o cu siguranta.

Intr-o alta parte de lume, la parterul unui zgarie nori, usa aceleiasi cafenele fu deschisa de barbatul inalt si misterios ce zambi larg barmanului. Pana sa ajunga la el, acesta il intreba ferm:

- Just one black coffee, right?

- Yeah, as usual, raspunse barbatul, zambind la gandul ca totusi cineva ii retinuse preferintele.

Se aseza pe scaunul inalt si trase spre el editia de duminica a ziarului local. Incerca sa citeasca primele titluri, insa de undeva din departare auzi acordurile unei melodii in surdina. Se intinse dupa telecomanda si incerca sa schimbe volumul televizorului pornit vesnic pe VH1. De-abia atunci vazu ca acesta era oprit. Zambi, neintelegand ce se petrece, dupa care isi lua cafeaua si porni din nou pe niste strazi ce aveau sa il duca exact unde trebuia. In mod straniu melodia il insotea, insa curand renunta sa se intrebe de unde vine, gandind ca era doar una dintre acele cantece de toamna pe care le auzi o singura data in viata si care apoi te urmareste din umbra la fiecare inceput de septembrie.

Se aseza pe bancheta unei statii de autobuz privind autobuzele goale, in timp ce sorbea incet din cafeaua fierbinte. Se gandi chiar sa urce intr-una din acele masini galbene si sa se lase in voia sortii. La un moment dat, insa, pe cand imaginile din fata lui se succedau cu o repeziciune nu foarte mare, vazu ca vis-à-vis, frunzele copacilor unui parc necunoscut se leganau incet, de parca l-ar fi chemat intr-acolo. Se ridica, arunca paharul de hartie la cos si traversa. Sub bolta inca verde nu scria nimic. Nu stia si nu intelegea de unde aparuse parcul asta pe care nu il vizitase niciodata.

Se uita in stanga, apoi in dreapta. Orasul ala plin de lume, parea acum mai gol ca niciodata. Se hotari sa intre intr-un labirint pe care toti, chiar si el, il evitasera.

Fata isi dadu la o parte suvita aramie si facu primul pas spre intrarea parcului pe care il vizitase de atatea ori. Apoi ezita, privi in spate, de parca o mana nevazuta ar fi impins-o acolo fara voia ei. Era, insa, prea tarziu pentru a se impotrivi. Pornise deja pe aleile micute, privind bancile goale din lemn si intrebandu-se unde disparusera pana si ratustele de pe lacul sticlos. Pasii o dusera spre acelasi pod micut pe langa care trecuse mereu nepasatoare. Se propti de marginea din piatra si privi in sus. De-abia atunci reusi sa se goleasca de toate cuvintele si gandurile celor ce o privisera in acea zi. Unii ii admirasera trupul, altii frumusetea chipului. Altii ii suprinsesera tristetea revarsata in cele cateva secunde de ratacire si incercasera sa o urmareasca doar pentru a-i afla povestea. Se dezbraca de ele pana la ultimul gand, dupa care privi neputincioasa in jos. La picioarele ei statea o frunza de toamna.

Barbatul se apleca si o lua, intrebandu-se de unde aparuse. De acolo de unde era, pe podul micut ce facea legatura intre doua parti ale parcului si ce trecea de-asupra unui lac artificial, nu ar fi avut de unde sa cada. Poate doar vantul era de condamnat. Tinu frunza de codita firava si o intoarse iscoditor. Cu siguranta si ea spunea multe povesti, exact ca a lui. Privi in zare. I se paru ca undeva in departare vede un alt pod identic, dar razele soarelui ce apunea de dupa cladirile inalte il orbira. Cand reusi din nou sa priveasca in zare nu vazu decat lucirea inselatoare a unui lac strain.

Tanara aseza pe palma-i frunza ruginie. Venise toamna. Venise din nou toamna. Din nou aceeasi toamna solitara si salvatoare. Trase aer in piept. Incerca sa isi aminteasca ultima oara cand iubise. Nu reusi. Desi trupul ii devenise imun la placerile lumesti, ceva din fiinta ei isi amintea. Isi amintea ca odata demult iubise si ca, mai mult, trebuia sa iubeasca din nou. Stia ca aceasta ii este una dintre meniri si stranse pumnul a neputinta cand se gandi ca undeva, candva nesocotise importanta si greutatea acestei misiuni.

De dupa casele micute soarele asfintea si el. Gasise puterea sa straluceasca tocmai acum cand pamantul parea ca il inghita si cand prea putini muritori l-ar fi putut salva.

Era una, cand de fapt ar fi trebuit sa fie doi. Era singura, cand de fapt ii era dat sa fie impreuna. Iar timpul trecea..nemilos, rapid, neinteles…

O prima lacrima ii incolti in coltul ochilor. Chiar atunci, lacrima ei se intalni cu raza unui soare muribund si formara steaua iubirii, cea care se naste rar pe pamant si moare prea repede doar pentru ca muritorii alesi nu sunt cei potriviti. De data aceasta, insa, sfera de lumina se inalta, apoi se imparti in doua, asezandu-se fiecare pe cate-un mal al lacului pamantesc. Cand lumina se mai potoli, doi calatori veniti dintr-o alta lume isi ridicara privirile intai asupra celor doi muritori ce stateau amandoi fiecare pe podul tristetii lui, apoi se cautara in gand unul pe celalalt.

Parul blond le lucea in intunericul timpuriu al noptii, iar pelerinele albe cadeau perfect pe trupurile lor nemaiintalnit de inalte. Ochii albastri le era canal de comunicare, iar dara albastra ce strabatea lacul si aerul pamantesc le trada nedumerirea amestecata cu infrigurarea de a fi ei cei trimisi.

Barbatul blond si inalt ii privi pe cei doi muritori si inchise ochii. Pentru o clipa le reciti pe loc gandurile, visurile sau sperantele. Ii cunostea, insa de mult. Voia doar sa stie cum si cat evoluasera de la ultima lor intrevedere. Femeia blonda o scruta cu privirea pe fata, parand ca nu intelege si nu iarta prima ei lacrima in luna lui septembrie. Chipul vizitatoarei era dur, iar ochii nu i se inchisesera pentru a le intelege si ea durerea.

Cand perechea sa se misca si paru ca se indreapta spre fata, femeia il tintui cu privirea, trimitandu-i sageti luminoase, strigandu-i cu puterea mintii NU. Barbatul blond si inalt nu o asculta, insa, parand ca avea sa isi duca drumul la bun sfarsit cu orice pret. De-abia atunci, femeia sari, zburand si inaltandu-se peste apa, atragandu-l langa ea pe barbatul pereche-i. Se oprira la mijlocul apei, lasandu-i parca incremeniti pe cei doi muritori.

Vizitatorul statea in fata ei cu capul plecat, coplesit de greutatea gandurilor lor si nedorind sa o priveasca pe cea care ar fi putut sa il faca sa se razgandeasca. Aceasta ii lua mainile mari intr-ale ei si ii spuse bland, in limba celor mici, dar insemnati:

- Stii foarte bine ca nu este permis!

Chipul barbatului se insenina ca si cum el era cel care aflase adevarul suprem. Zambind ii raspunse.

- Nu le este permis altora, nu lor. Se pare ca ai uitat ultima noastra vizita aici si regulile pe care orice calator in spatiu trebuie sa le stie.

Femeia privi in departare.

- Nu e vina mea ca ei au uitat sa iubeasca.

- Da, dar tu nu ai uitat, spuse barbatul, intorcandu-i bland chipul catre el.

- Miracolul apusului de septembrie scaldat in lacrimile unor suflete inca pure nu ar trebui refuzat de nimeni. Nici macar de noi.

Barbatul intinse palmele, de parca ar fi asteptat mainile femeii sa i se alature. Aceasta I se supuse si amandoi isi coborara chipurile, inchisera ochii si ascultara. Cantecul din departare se apropie din ce in ce mai mult, la fel ca si cele doua poduri, sau inimi, sau povesti ce ar fi trebui sa se scrie in aceeasi carte. Asfintitul de septembrie incremeni pentru cateva clipe, timp in care doi fluturi galbeni se eliberara din imbratisarea celor doi calatori ai spatiului si pornira fiecare catre un alt mal al lacului. Sfera de lumina se contura din nou si disparu undeva printre cladirile inalte sau casele mici si vechi ale aceluiasi prezent.

Odata cu ea, vantul puternic ce se porni ravasi parul lung si rosu al fetei triste si se lovi incet de chipul intelept al unui barbat neinteles. Trecuse destul timp asa ca isi privira fiecare sufletele, dar si mica frunza de toamna ce de-acum plutea pe apa intr-o singura directa. De-abia atunci intelesesera ca aceea avea sa fie ultima toamna pe care o petreceau departe unul de celalalt.

Try to remember

Sfarsit

de Marina Rasnoveanu

Autorul fotografiei: Christina One

Site-ul artistului: http://onechristina.weebly.com/index.html