Postat de Marina in
Lumea din jur pe data de 20 Iulie 2010 |
un comentariu |
793 afisari
Imi amintesc cum in adolescenta ma inchisesem cu mandrie in carapacea mea de adolescenta timida si neinteleasa. Era, sa stiti, o eticheta destul de cool pentru perioada aceea in care ai voie sa fii oricum, numai normal nu. Si, oricat de diferita as fi fost eu, tot existau colegi pe care ii priveam mereu cu o invidie tacita. Treceam pe langa ei in fiecare dimineata si vedeam cum isi fumeaza linistiti tigara sau cum isi saruta cu patima prima dragoste. Ma intrebam de ce nu pot trai si eu atat de nebunesc, periculos si intens, lasandu-ma in schimb ancorata in niste limite si visuri pe care deja nu mai stiam cum sa le alung.
Imi amintesc cum incercam sa scriu scrisori de dragoste gandind ca gestul meu atat de diferit si “superior” ar determina orice baiat sa se indragosteasca fulgerator. Plangeam apoi in tacere, neintelegand de ce mi se refuza fericirea. Pe de alta parte, zambeam malitios ori de cate ori mi se oferea o urma de afectiune din partea celor ce nu contau sau a persoanelor apropiate, despre care stiam deja ca ma iubesc. Nici macar nu imi trecea prin cap ca de fapt ar astepta si ei de la mine un cuvant, o imbratisare sau un zambet incurajator. Dintr-un motiv inca nestiut de mine, credeam ca oamenii care paseau in lumea mea, indiferent ca imi erau prieteni, rude sau iubiti erau datori sa imi daruiasca totul, fara a astepta ceva la schimb.
Nu mi-a stat inima in loc atunci cand am cunoscut prima dragoste, insa cu siguranta am simtit ca lumea mea se prabuseste atunci cand ea a plecat. Nu am stiut sa citesc in gesturile celor dragi de langa mine cat de important si necesar era pentru ei sa primeasca o urma de dragoste si din partea mea. Pana in acea zi – in care m-am trezit singura intr-o casa plina cu oameni “straini” ce se prefaceau ca detin controlul – am iubit fals, negociindu-mi gesturile si sentimentele exact ca la piata.
Nu am trait pana acum momente atat de fericite si intense incat sa imi taie rasuflarea prin simpla lor perfectiune, puse in scena, parca, de un regizor iscusit. Dar probabil ca nici nu le-am meritat. Nu am trait iubirea adevarata si nici nu am avut inca privilegiul de a fi mama. Singurul moment in care lumea mea s-a oprit si m-a fortat sa plec capul a fost atunci cand am realizat cat de nedrept si prost am inteles eu iubirea si cat am putut sa nesocotesc timpul sau destinul in viata unor simpli muritori. De-atunci, incepand cu acea zi, scenariile mele nu mai au un singur personaj si nu mai zabovesc cateva secunde pentru a-mi lua portia de recunostinta. Am invatat sa iubesc mai bine si mai “pe fata”, oricat de ciudat sau fals ar parea intr-o lume atat de circumspecta. Nu stiu daca gresesc sau nu, insa pentru nimic in lume nu as mai vrea sa imi mai doresc cu atata ardoare sa imbratisez o persoana careia nu voi mai avea ocazia niciodata sa ii spun in fata “Te iubesc”.
Marina Rasnoveanu
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
Trist,dar adevarat.Doar ca niciodata nu este prea tarziu.Daca ai invatat ceva din asta,atunci ai castigat o experitenta utila .Utila pentru tine si benefica pentru cei din jurul tau,pentru ca vei sti sa ii pretuiesti mai mult.