Cand am pus mana pe cartea Ultimul canibal a Hannei Bota (Editura Cartea Romaneasca) nu stiam ce sa cred… Deja imi imaginam ca aveam sa citesc despre scene sangeroase, cum niste triburi prind si mananca oameni, ritualuri de sacrificare si toate grozaviile pe care un singur cuvant le poate cuprinde: canibal.
Inca de la primele pagini mi-am dat seama ca e ceva diferit: pe parcursul a 400 de pagini Hanna Bota m-a purtat de mana prin insulele din Arhipelagul Vanuatu, o tara din Oceania situata la o distanta de 1.750 km de Australia. Am aflat cum traiesc acesti oameni care au luat contact cu crestinismul nu cu multa vreme in urma, am ajuns sa inteleg modul lor de a vedea lumea, de a se bucura si a se minuna ca niste copii de orice li se intampla, de a trai simplu si curat intr-o lume nealterata inca de omul alb. Desi civilizatia si religia crestina au ajuns si aici, vanuatezii mai cred inca in spirite si in pietrele sfinte, au ritualuri complicate pentru inmormantare, pentru momentul circumciziei fiilor lor sau a primei menstruatii a fiicelor. Familia este foarte stransa, practic tot satul este o familie, colibele sunt foarte apropiate una de alta, hrana se cultiva sau creste in copaci, toata lumea se hraneste cu aceleasi alimente, nimeni nu fura, numai seful satului are autoritate si nu se trece peste cuvantul lui.
Canibalii nu mai exista acum, insa in urma numai cu cateva generatii aceste triburi indeplineau ritualuri de sacrificare a oamenilor albi, dar nu din placerea de a consuma carne de om, ci ca un simbol al victoriei, al ingroparii trecutului, ca pe o multumire adusa spiritelor.
In urma cu doi ani, Hanna Bota a trait o luna printre vanuatezi, a mancat cu ei laplap si taro , a incercat sa ii invete lucruri care sa le usureze viata cum ar fi simple secrete de bucatarie sau detalii de masurat ori construit, reguli de igiena, mici lucruri pentru un trai mai confortabil. A cantat cu ei, a dansat dansurile lor, a umblat cu ei prin paduri si drumuri prafuite, a ajutat in bucatarie, s-a bucurat cu ei laolalta. Si a primit in schimb un dar: intelegerea felului lor de a gandi si a vedea viata, modul misterios, dar simplu si atat de frumos de a stapani timpul.
Vanuatezii sunt prieteni cu timpul, pretuiesc fiecare clipa si se bucura de fiecare zi. Ei nu cunosc graba si stresul omului occidental, nu stiu cati ani au si nu se framanta pentru viitor ori trecut. Prezentul este singurul care conteaza. Chiar daca nu au haine si se acopera doar cu frunze, sufletele lor sunt pline si pure ca ale unor copii. 
M-a uimit si m-a incantat jurnalul Hannei Bota, antropolog si folclorist. Am inchis cartea si i-am inteles pasiunea care i-a dat curaj sa mearga pana la capatul lumii pentru a cunoaste OMUL in deplinatatea si in toata frumusetea lui. Scrisa simplu, din inima, cu multa caldura si sinceritate, Ultimul canibal ne dezvaluie o lume la care nu aveam acces, ne aduce aproape niste oameni pe care nu ii cunoastem, dar care sunt ca si noi, poate mai bogati si mai fericiti.
Lansarea cartii Ultimul canibal. Jurnal de antropolog va avea loc duminica, 27 noiembrie, de la ora 13.00, la standul Polirom & Cartea Romaneasca de la Gaudeamus, in prezenta autoarei. Prezinta: Daniela Zeca-Buzura, Ion Bogdan Lefter, Vintila Mihailescu.
Catea cuvinte despre autoare:
Hanna Bota s-a nascut pe 7 iulie 1968, la Cluj-Napoca. Este licentiata in teologie (1999) si in filologie (2003), absolventa a unui master in etnologie si folclor (2004) la Universitatea din Bucuresti si doctorand in antropologie culturala la Universitatea de Vest din Timisoara. In prezent este cercetator stiintific la Institutul de Istorie Orala, Universitatea ‘Babes-Bolyai’ din Cluj-Napoca.
Iohanna Purdea
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
Impresionant! Multumesc Iohanna de blog. Imi pare rau ca nu pot fi duminica la lansare, dar voi citi cartea. M-ai inspirat cu povestea ta.
Da, e foarte frumoasa cartea, mai ceva ca un documentar la Discovery pentru ca e foarte… vie!