Pauza de cafea

Mi-ar fi placut sa cred in viata ca film al fiecaruia dintre noi. In care ne putem scrie singuri scenariul, in care putem fi regizori sau cameramani deopotriva. Ar fi fost mult mai simplu, dar probabil mult mai banal. Am fi luat pauza de cafea ori de cate ori ne-am fi simtit obositi, am fi aruncat niste file la cos si am fi scris altele, asteptand apusul ala de soare doar pentru a trage cea mai frumoasa scena de dragoste a tineretii noastre. Ei bine, nu e chiar asa. Pentru ca de fapt noi toti traim o viata. O singura, unica, intr-o oarecare masura as putea spune chiar aceeasi viata. Doar ca perspectiva difera. Ochii nostri, verzi, caprui sau albastri ne determina sa credem ca nuantele propriei vieti sunt atat de speciale..

De fapt, singurul lucru care conteaza este cum acceptam deciziile si mutarile pe care altcineva le face in locul nostru. Daca ne mai lasa si pe noi uneori sa jucam sau daca ne da impresia ca noi contam, nu m-am decis inca. Mult timp am fost revoltata, suparata pe chestia asta. Nu mi se parea corect ca furculita si cutitul sa nu fie la mine, de vreme ce farfuria aia inca goala imi apartinea in totalitate. Acum, insa, stiu ca aparentele inseala. Cred ca acel moment de liniste pe care toti il traim, acela este momentul in care realizezi ca nimic nu e intamplator. Nici oamenii in timpul si locul in care vii, nici esecurile sau realizarile tale, nimic. Pentru ca de fapt toate iti construiesc intr-un final destinul.

Mama mai cosea inca la costumul pentru balet. Atunci, fluturele de pe piept mi se parea enorm, iar paietele pur si simplu insuficiente. Ma plimbam prin camera exersand niste miscari , privindu-mi mama speriata la gandul ca spectacolul avea sa inceapa peste doar cateva ore. Ea, insa, imi spunea ca totul va fi bine. Aveam emotii. Era pentru prima data cand aveam sa dansez pe o scena. Cu un public adevarat si cu reprezentanti ai presei care doreau sa scrie un articol si sa faca poze alb negru.

Am ajuns la Casa Armatei cu intarziere. Mama m-a imbracat rapid cu costumasul meu perfect. Langa mine o alta fetita mai mare avea poante si un costum de o mie de ori mai frumos. Nu conta, poantele ma interesau. M-a intrebat cati ani am, i-am raspuns ca 6. Probabil mi-a citit gandurile si mi-a zis ca o sa am si eu poante cand o sa cresc.

Nu mai stiu cum a fost cand am dansat, daca am simtit ceva anume, eram si mica, ce-i drept. Doamna era intr-un colt, dupa cortina si dansa impreuna cu noi. Am stat in ultimul rand, presupun ca nu mai trebuie sa precizez ca nici in poza din ziar nu am aparut.

Nu mi-a pasat prea tare. Imi placea la balet. Desi ma imbolnaveam din doua in doua saptamani din cauza geamurilor deschise si a efortului, doamna profesoara venea intotdeauna la mama rugand-o sa ma aduca iar la balet. Zicea ea ca sunt talentata. Mult timp am crezut-o. Astazi cred ca era doar o strategie

Ma rog, si asa a trecut primul meu spectacol. Dupa, mama mi-a luat ceva bun. Nu mai stiu ce. Stiu doar ca nu a fost ce imi doream eu: ciocolata. Desi ai mei nu au fost niciodata instariti, ba dimpotriva, mi-am dat seama la un moment dat ca nu am suferit niciodata din cauza asta ( cu mici exceptii de genul ciocolatei de mai sus) si asta pentru ca parintii mei, spre deosebire de parintii de azi, au stiut cum sa puna problema.

Nu am avut prea multe lucruri noi, ca si copil, ma refer. Nici acum nu prea inteleg de ce trebuie sa ai „n”-spe mii de perechi de blugi, pantaloni de stofa, rochii, bluze, fuste etc. La noi era obiceiul ca de Paste sa imi cumpere blugi si o bluza, iar pentru fiecare anotimp o pereche de incaltari ce nu se schimbau prea des. Aveam in schimb multe lucruri de la varul meu. Mama imi spunea, interpretand un rol perfect ( mama ar fi fost o actrita desavarsita si o spun in sensul bun), ca verii care se iubesc isi dau hainele unul de la altul. Si ca asta e o mandrie, o onoare. Iar eu o credeam:) Da, chiar o credeam. Si azi sunt mandra ca i-am purtat hainele si m-am jucat cu jucariile sale ( in mare parte sabii si masinute).

In sensul asta imi amintesc doar de doua intamplari nefericite. La gradinita, in grupa mare am jucat rolul Cenusaresei. Si, pe langa rolul pe care l-am invatat la perfectie in scurt timp, trebuia sa mai asiguram si costumatia scenica. Daca rochia de Cenusareasa a fost usor de incropit, cea de printesa sa spunem ca nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor. Dupa serbare, o colega a venit la mine ( ea jucase rolul surorii  vitrege) si mi-a spus ca ai ei apreciasera calitatile mele actoricesti, insa rochia lasase mult de dorit. Ma rog, atunci nu prea mi-a pasat, dar totusi cred ca remarca asta a ramas undeva in sufletul meu, de vreme ce nu i-am povestit mamei acest episod decat tarziu.

Apoi, legat de perioada in care toti aveau de toate, dar de fapt n-aveau de niciunele, imi amintesc cum mama nu voia niciodata sa imi cumpere ciocolata. Cum, cu aceeasi dezinvoltura, imi explica faptul ca ciocolata are zahar, iar zaharul nu face bine la copii sau ca, in loc sa luam ciocolata, mai bine luam mancare adevarata. Desi mult timp dupa aceea, chiar atunci cand aveam salariul meu imi era un pic jena sa iau ciocolata de pe raftul de dulciuri ( pentru ca da, ati ghicit, ma gandeam ca in schimb imi puteam lua mancare adevarata:)) cred totusi ca parintii de azi care se plang ca nu au bani sa le cumpere copiilor luna de pe cer ar trebui sa ia lectii de la mama mea.

Doamna Corbu, vecina care lucra la un orfelinat si imi aducea mereu fiole cu suc de portocale furate de la copiii orfani, o indemna pe mama sa ma duca in continuare la balet. Intr-un timp chiar asa a fost. M-am dus mai des, evoluasem, reuseam sa imi duc piciorul nu stiu cum de eram atractia familiei. Pana intr-o zi cand m-am imbolnavi foarte rau. Ai mei s-au certat, tata a zis ca din cauza baletului ma imbolnavesc, iar mama cred ca se saturase si ea de atata febra si medicamente. Visul ala s-a terminat acolo.

Nu stiu daca as fi ajuns o mare balerina. Probabil as fi avut talentul, dar nu si rezistenta necesara. Tin minte si acum serile in care ma pregateam pentru balet insa niciodata nu mai plecam si cum intr-un tarziu am renuntat sa mai repet figurile pe care le invatasem la sala.

Apoi..am uitat. Copiii uita atunci foarte repede, dar isi amintesc de visurile copilariei mai tarziu. Pe cand eram inca in cautarea adevaratei M., am ajuns in clasa a II-a, cand a trebuit sa scriem o compunere. Asa am ajuns eu atractia clasei cu o compunere despre o vrabiuta. Cred ca toti colegii ar fi pus pariu ca toate cele cate le insirasem nu erau de fapt din capsorul ala blond, insa nici asta nu a contat pentru ca imi redescoperisem un alt vis. Aveam sa fiu scriitoare.

Inca ma gandesc la mica ba-balerina ce as fi putut fi odata. Pastrez visul asta, insa pentru o alta viata, in asta sunt ocupata cu unul mai pamantesc…

Azi imi pare rau ca nu am un reportofon in cap caruia sa ii dau drumul ori de cate ori am nevoie. E greu, sa stiti. Nu scriu usor, unii nici nu aprecieaza, altii nici nu citesc, insa asta nu conteaza. Atunci cand ai un vis, un talent, un dar, toate astea nu conteaza. Nu e important nici la ce nivel. Esti doar tu cu tine, tu cu visul si destinul tau.  De multe ori imi pierd inspiratia, cheful sau puterea…stiu, insa ca sunt doar niste momente trecatoare. Si ca totusi, oricat de sef ne-ar fi destinul, tot avem tupeul ca din cand in cand sa il luam de guler si sa ne cerem dreptul la pauza de cafea.

Marina

One Response to “Pauza de cafea”

1. Lucia spune:

   20 Aprilie 2011 la 21:16

   Ba ai talent, imi place cum scrii si ma bucur ca ai ales scrisul in locul baletului. Este adevarat: ai ales efortul spiritual in locul celui fizic. Dar cu succes. Toti avem talente, vise, iluzii si deziluzii in copilarie care ne directioneaza traseul pt viitor. Cred ca sta in puterea si flerul nostru sa alegem la timp. Si e am…baletat o perioada scurta in gradinita.

   Răspundeţi

Leave a Reply

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Name (required)

Mail (will not be published) (required)

Website

Codul de securitate *

anunta-ma cand se comenteaza după mine