Postat de Marina in
Firu-n 4,
Marina pe data de 24 Septembrie 2011 |
4 comentarii |
587 afisari
Trebuia sa plec in dupa-amiaza aceea de toamna. Era frumos, o sambata de septembrie cum de mult nu mai traisem. De fapt, fusesera cateva chiar anul trecut, insa dindaratul camerei mele sau a celei de spital nu reusisem sa ma bucur de anotimpul meu preferat. Dar acum totul se terminase, imi spuneam mereu ori de cate ori amintirile navaleau in minte-mi. Totul se terminase si, mai important, nu mai aveau sa revina. De cateva luni ma simteam excelent, viata mea luase o turnura neasteptat de buna, asadar nimic nu parea sa ameninte si toamna aceea.
Am pornit pe aleea dintre blocuri, spre o destinatie necunoscuta inca. Nu stiu de ce, dar viata pare altfel pe strazile acelea inguste, din apartamentele micute ale blocurilor cu 4 etaje, din cartierele in care oamenii se cunosc si se saluta de fiecare data. Acolo, razele soarelui pica altfel pe frunzele aproape ruginite, in timp ce mintea si sufletul tau revarsa parca tot ce iti ingreuna trupul inainte. In universul ala cumva strain, dar accesibil si mie, era perfect. Multumeam in gand Cerului pentru ocazia de a simti inca o data mirosul toamnei fara o alta teama, spaima sau necredinta in suflet. Eram din nou eu, iar asta conta cel mai mult.
Si, dupa ce am lasat in urma blocurile micute, am zarit in departare parcul. Cu copaci inalti, leagane colorate, copii rasfirati si bunici asteptandu-i. De cum ma apropiam, incepeam sa ma simt ciudat, de parca o alta frantura de viata mi se arata.
Am crezut intai ca e doar o iluzie, insa nu a fost asta. Pieptul a inceput sa mi se zbata cand si cand, ca bataia unor aripi de fluture in primul lor zbor. Mintea mea refuza sa creada. Mi-am mutat geanta de pe un umar pe altul, crezand ca asta e cauza slabiciunii pe care o simteam de-acum undeva in oase. Mersul nu imi mai putea fi la fel de sprinten, asa ca am incetinit.
Ajunsesem in fata parcului cand am realizat stupid ca nu mai eram eu, cea de acum 10 minute. Fata de acasa, cea increzatoare, cu vise multe si indraznete, cu ochi albastri si luminosi, plecase. Plecase iar. Tot ce puteam face era sa ma rog ca durerea sa nu revina si ea, fortandu-ma astfel sa am intorc. M-am asezat pe o banca, strangandu-mi geaca de blugi pe langa corp, de parca frigul poposise nemilos si prea grabit in orasul meu. Refuzam sa cred ca zilele si chinurile toamnei trecute se intorsesera. Refuzam sa le privesc, sa le intreb ce au mai facut de la ultima noastra intalnire si ce imi mai adusesera de asta data. M-am gandit sa imi ridic privirea, sa zambesc, sa incerc sa accept iluzia ca nimic rau nu se intampla. Nu mai puteam juca insa un rol in care nici macar eu nu credeam. Pentru ca nu eram bine. Nici eu, nici viata mea, nici zilele ce aveau sa vina. Asa ca am ales sa imi repet ca e doar o perioada. Da, probabil avea sa fie o toamna la fel de chinuitoare, insa nu conta. Pentru ca dupa orice rau vine si bine, dupa orice toamna in care gandurile si sperantele iti sunt naruite, Dumnezeu iti ofera din nou o alta sansa. Deci nu era decat o perioada ce avea sa treaca. Atat.
Am intors doar pentru o secunda privirea in dreapta si cineva mi-a atras atentia. Mi-am micsorat ochii pentru a ma asigura ca vad bine. Apoi, m-am speriat nitel si m-am ridicat de pe banca de parca as fi vrut sa o intampin pe tanara ce se apropia de mine. Ochii ei mi i-a intalnit pe ai mei. Avea o privire usor dura, insa trasaturi blande, intocmai ca ale mele. Stiam ca uimirea mi se citeste pe chip, insa tot ce a putut face a fost sa ma masoare din cap pana in picioare. Si, desi nu eram imbracata intr-o rochie frumoasa ca a ei, desi parul nu imi era atent aranjat ca al ei, am stiut din prima secunda ca sunt eu… sau o alta varianta a mea.
Se incrunta usor, de parca nu ii convenea intalnirea aceeea pe care eu o gaseam stranie, daca nu chiar predestinata. Intai a vrut sa se intoarca, sa plece si sa creada probabil ca eu nu am fost decat o naluca.
- Nu poti pleca, asa! Chiar nu iti dai seama?
N-a raspuns nimic. Doar m-a privit ca pe o biata nebuna, dupa care s-a apropiat mai mult de mine. Mi-a atins cu degetele obrajii, buzele si parul.
- Da, sunt eu, adica sunt tu! am spus ravasita
- Nu stiu despre ce vorbesti, mi-a raspuns
Continua sa ma scruteze cu privirea. Ochii ei pareau mai patrunzatori decat ai mei. Imi citeau amintirile, durerile, sperantele, fericirile si tot ce traisem pana atunci. Eu, in schimb, nu vedeam altceva decat o varianta imbunatatita a mea. Mi-a placut. Parea sigura pe ea, mai frumoasa si mai increzatoare decat mine, era exact cum ma chinuiam eu sa fiu. M-am intrebat in gand daca si pe ea o chinuia zbaterea aceea de aripi pe care o simteam ori de cate ori trebuia sa respire. De parca m-ar fi auzit, se aseza pe banca si imi facu semn sa ma asez langa ea.
- Deci tu esti cealalta fata a mea, spuse ea.
A spus-o urat, recunosc acum. Si atunci mi-am dat seama, dar cred ca o vedeam mai mult ca pe sora mai mare care, credeam eu, venise sa ma salveze. A spus-o ca si cum era dezamagita de locul si momentul in care eu ma aflam, de parca intalnirea cu mine nu avea cum sa ii aduca niciun avantaj. Asa ca am renuntat sa mai zambesc tamp. In schimb, ea a continuat sa-mi vorbeasca:
- Sa nu mai spui niciodata ca suntem una si aceeasi!
- Dar…
Imi parea rau ca nu am o oglinda. Sa ii arat ce era evident, insa de-abia dupa aceea mi-am dat seama ca ea nu se referea nicidecum la infatisarea noastra:
- Tu nu esti decat o biata fiinta chinuita de boli temporare pe care alegi sa le tratezi cu medicamente si rugi catre divinitate. De cate ori te-ai gandit la tine, la ce iti doresti tu si sufletul tau? Iti spun eu, nu de prea multe ori. Asta ti se citeste pe chip si in corpul asta plapand. Pun pariu ca nici macar sa iubesti nu ai invatat pana acum. Esti doar intr-o continua asteptare si neputinta. Sa nu crezi, insa, ca e vina ta. Asa a fost dat. Ca tu sa fii varianta mea mai slaba. Asta-i tot.
Am simtit atunci ca respiratia mi se taie de tot. As fi vrut sa ma ridic si sa plec, insa n-am putut face asta. Mi-a venit sa plang, insa n-am vrut sa ii dau satisfactie. Ciudat, dar imi devenise antipatica. Si, cu toate ca tot ce imi spunea era adevarat, ceva din mine isi dorea sa riposteze. Dar am lasat-o. Am lasat-o sa spuna tot ce avea de spus. Stiam ca sunt oameni ce trebuie sa ii puna la zid pe altii doar pentru a-si confirma lor insisi falsa superioritate, insa nu as fi crezut niciodata ca alter ego-ul meu poarta pedeapsa asta. Asa ca n-am putut riposta. Am fost nevoita doar sa ascult.
- Vezi tu, obisnuieste-te cu ideea ca eu am luat ce e mai bun; sanatatea, iubirea, increderea, siguranta, frumusetea. Tie ti-au ramas resturile, multumeste-le cu ele si traieste linistita in partea ta de viata. Ciudat, insa, ca a trebuit sa ne intalnim. Sunt unii care nici macar nu afla ca mai au o dublura, mai buna sau mai rea. Asa ca nu ai dreptul sa ma opresti din drum, sa imi zambesti sau sa imi ceri ajutorul. Pentru ca noi, de fapt, nu suntem una si aceeasi.
- Nimic nu este intamplator, i-am raspuns trista.
- In destin cred doar oamenii slabi, mi-a spus zambind ironic si privindu-ma ca si cum ar fi stiut dinainte replica mea.
S-a ridicat si a plecat la fel de repede cum aparuse. Am ramas pe banca aceea pe care apusul venise ceva mai devreme. Am repetat in gand toate cate as fi vrut sa ii spun ei, jumatatii mele mai bune. Mi-am pregatit atent discursul ce avea sa ii demonteze toate argumentele penibile. As fi vrut sa ii spun cum suferinta fizica nu face altceva decat sa te apropie mai mult de Dumnezeu si credinta. Ca noptile alea de nesomn nu facusera altceva decat sa trezeasca in mine sentimente pe care ea nu le cunoscuse nicidoata. As fi putut face pariu ca trecea pe langa copii sau batrani fara sa le vada inocenta sau intelepciunea, ca nu se putea bucura la orice nimic adus in dar de destin. Si as mai fi vrut sa ii spun ca doar destinul hotarase ca ea sa fie jumatatea mai buna, iar eu jumatatea mai rea.
M-am oprit, insa, atunci cand mi-am amintit ce mi-a spus odata un calugar batran: “Destinul e atotputernic, pentru ca destinul e Dumnezeu. Iar El iti da sau iti ia asa cum doreste, asa cum crede ca ii trebuie sufletului tau pentru a se modela, pentru a creste si pentru a invata.” Asa ca destinul era de fapt schimbator, iar schimbarea putea veni si la cererea noastra.
Au trecut multe zile de atunci. Fluturele din pieptul meu s-a oprit din zburat, am invatat sa zambesc iar, sa uit noptile triste sau spaimele ce nu faceau altceva decat sa ma intareasca si mai mult. Avusesem dreptate: aceea nu fusese decat o perioada. Suferinta, fizica sau sufleteasca, revenea periodic. Din ce in ce mai rar. Invatasem sa o primesc resemnata, sa iau ce avea sa imi aduca si apoi sa o las sa plece inapoi. Si, de cum a fost convinsa ca m-a invatat corect si deplin lectia curajului, nici nu a mai dat pe la mine.
Am devenit si eu o tanara increzatoare, frumoasa si sigura pe mine. Cu toate astea, de fiecare data cand incaltam pantofi cu toc sau purtam ruj rosu, ma uitam in oglinda si ma asiguram ca pe chipul meu nu regasesc nimic din asprimile unei jumatati de care intrucatva imi era dor. Eu nu puteam fi ca ea. Uneori, in noapte, ma gandeam daca ii e bine, daca e fericita sau iubita. Eu, spre deosebire de ea, credeam ca noi doua suntem de fapt acelasi destin.
Cand si cand, mai repetam in gand discursul ala ce ar fi facut lumina in viata mea si a ei, in temerile mele trecute si in certitudinile ei prezente. De fiecare data mai taiam sau mai adaugam o propozitie, convinsa fiind ca talentele mele de scriitoare ar fi intrecut talentul ei oratoric.
Si, desi nimeni ca ea nu imi daduse vreo sansa, iubirea a poposit intr-o zi si in viata mea. Poate nu la fel de simpla cum as fi gandit-o eu, dar cu siguranta mult mai intensa decat ma asteptasem. Acum imi amintesc doar ca era o zi ploioasa de octombrie cand m-am facut cea mai frumoasa din lume si am pornit spre intalnirea cu iubirea.
La un semafor, insa, de partea cealalta a strazii, am zarit-o pe ea. Ea, fata din parc, eu, de acum cativa ani. M-a vazut si pentru o clipa si-a plecat capul. De asta data, eu ii puteam citi in suflet si in minte. Privirea nu ii mai era hotarata si luminoasa, hainele nicidecum aranjate, iar grimasele cu siguranta nu la fel de dure. Semaforul s-a facut verde, dar ea nu s-a miscat. M-a lasat pe mine sa ma apropii, asteptandu-ma.
Am privit-o in ochi, m-a privit si ea si am inteles atunci ca ii pare rau. Viata, probabil, o invatase ca lumea nu e construita numai din iubire, fericire, zambete si sfidari. Intelesese si ea, se pare, ca noi doua eram de fapt una si aceeasi. Imi spunea, in gand ca se temea ca atat timp cat eu eram bine, ea avea sa fie rau. Se insela. Credeam si cred asta cu toata convingerea. Eu, spre deosebire de ea, cunoscusem si tristetea si boala si singuratatea. Si, atat timp cat eu reusisem sa ma bat cu ele, cu fiecare in parte, stiam ca si ea avea sa reuseasca.
Asa ca, in loc sa ii insir discursul meu lung cat un roman prost de dragoste, am ales sa o iau de mana si sa ii rostesc:
- E doar o perioada, va trece.
de Marina Rasnoveanu - http://marinarasnoveanu.wordpress.com/
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
Poza este super, asa ca te sfatuiesc ca sa dai dovada de un optimism asemanator.Lucrarea putin ambigua.Sa-ti dau un exemplu:
\\"Nu stiu de ce, dar viata pare altfel pe strazile acelea inguste, din apartamentele micute ale blocurilor cu 4 etaje, din cartierele in care oamenii se cunosc si se saluta de fiecare data.\\"
Formularea nu mi se pare chiar asa de precisa, creind o usoara confuzie.Cred ca in loc de \\"din\\", mai corect ar fi fost sa folosesti \\"in\\".Tu nu l-ai folosit pentru ca ti-a fost frica de repetitie. Dar daca fac sa dispara a doua virgula, fii atenta cum suna mesajul transmis de tine:
\\"dar viata pare altfel pe strazile acelea inguste ( , ) din apartamentele micute ale blocurilor cu 4 etaje\\"…
Imaginea prezentei dublului, este foarte interesanta desi nu inteleg de ce aceea stia mai bine decat tine cine este si cine esti tu, incat te juca pe tine, pe degetelele de la picioare.
La sfarsit bati apa in piua. Am spus eu ca dupa: oameni buni, oameni rai si soferi, mai exista cel putin doua categorii neomologate: poetii si scriitorii.
Tocmai am citit comentariul lasat pentru ,,Zbor de fluture,, si as avea si eu doua mici observatii: in primul rand, consider ca daca vrem sa criticam exprimarea sau gramatica folosita, trebuie sa fim siguri ca o facem intr-un limbaj corect ( ca sa nu picam in ridicol ). Chiar prima replica din comentariu ( ,,Poza este super, asa ca te sfatuiesc ca sa dai dovada de un optimism asemanator. ,, ) contine constructia ,,ca sa,, , folosita aici in mod gresit… Sincer, daca avem de gand sa corectam pe cineva, ar trebui mai intai sa revizuim ce scriem noi.
In al doilea rand, nu consider ca Marina a scris ceva de umplutura, din simpla dorinta de a se vedea publicata. Calitatea este foarte buna, ideea si exprimarea sunt, la randul lor, net superioare multor povestiri si articole citite pe net. Sfarsitul comentariului mi s-a parut rautacios si nejustificat…
Vanghelis, multumesc pentru comentariu:)Da, probabil nu am fost suficient de clara si uneori am omis unele cuvinte sau nu le-am ales pe cele mai potrivite. Cu toate astea, in ceea ce priveste “atotcunoasterea” dublurii sau a rasturnarii de situatie, fiecare poate interpreta in mai multe feluri. Oricum, sa stii/sa stiti ca povestea e doar partial inspirata din realitate. La final, dupa ce am postat povestea, mi-a parut rau ca nu am evidentiat mai mult ca pentru “pacatele” dublurii sunt vinovata si eu.
Aa..si nu inteleg remarca ta referitoare la scriitori si poeti. Poate mai am mult de lucru dar cu siguranta sunt pe drumul cel bun ( a se citi prima categorie mentionata de tine).