Postat de Marina in
Firu-n 4,
Lumea din jur,
Marina pe data de 27 Martie 2011 |
2 comentarii |
694 afisari
Cateodata vrei sa pleci. Si o faci. Te urci in primul microbuz, sperand sa se faca mai repede fix pentru ca soferul ala sa te duca departe macar pentru cateva ore. Nu stii de ce, dar atunci, doar atunci, ti se pare ca muzica de la Europa FM este cea mai tare, minutele mai usor de suportat, iar soarele usor complice in mica ta aventura. Ti-ai cumparat o revista, insa constati ca nu iti e de niciun folos. O inchizi plictisit pentru ca tot ce vrei sa faci este sa privesti in stanga, in dreapta, poate chiar pe chipurile oamenilor ce te insotesc. Si intr-un tarziu pornesti. Lasand in urma un oras, cautand un altul, visand ca poate astazi va fi altfel sau ca pur si simplu va fi mai bine. Treci de cladiri cunoscute, strazi pustii si te obisnuiesti sa privesti numai in fata. Te miri si tu de vremea frumoasa de afara si te trezesti dand din picior pe ritmul melodiei preferate. Zambesti de unul singur gandind ca da, va fi o zi reusita. Iti dai seama ca nu te-ai asezat pe partea potrivita asa ca razele soarelui rad de tine, dar nu te lasi. Nu inchizi ochii, nu tragi perdeaua si in niciun caz nu tragi un pui de somn.
Ajungi in satul in care odata faceai la dreapta, in loc sa mergi drept si te simti razbunat. De data asta soferul te-a ascultat. Nu te poti abtine, insa, sa nu tragi cu ochiul si intr-acolo. Sa te intrebi ce mai fac oamenii, casele, copiii, ulita atat de draga in zilele de vineri cand aerul tare de tara se impletea cu apusul rosiatic. Te intristezi un pic. Pentru ca stii ca in niciun alt loc din lumea asta nu vei regasi sentimentul ala. O parte din tine a ramas acolo, in microbuzul paraginit ce mai avea un pic pana sa se rupa in doua in gropile asfaltului sfaramat. Dar pentru tine nu conta. Pentru ca tu erai prea ocupat sa privesti ceata deasa a diminetii impletita cu niste copaci rupti parca din basmele unei copilarii indepartate.
Reusesti sa te rupi de ce a fost. Primesti din nou in fata. Acolo unde vrei sa jungi, unde ai ajuns si unde te vei intoarce intr-o zi. E de-abia martie. Copacii nu au inflorit, insa campul din dreapta e mai verde ca niciodata. Sau ti se pare tie. Dar nu. Taranii au iesit deja la muncile campului si ii surprinzi cum se bucura mai tare ca tine de soarele unei zile de sambata. O mama intinde rufele pe culme si priveste in zare la masinile de pe sosea. Pentru o secunda ti se pare ca te vede. Ca iti zambeste. Ce zi ciudata, sau poate ca nu esti decat tu de vina. Ce mai conteaza, insa?
In departare vezi un avion. Atat de aproape. Iti amintesti ca ai visat si tu doua asnoapte. Te amuzi. Razi iar infundat. Te intorci si te uiti la ei. La cei de langa tine. Ti se par prea seriosi. O fata in spate, insa, asculta la ipod si da din picior in ritm de Shakira. Zambesti iar. Iti place. That’s the attitude.
In fata, un grec ii tot pune intrebari unei fete cu un laptop. O deranjeaza. Esti la doua canapele distanta, dar tot stii asta. Normal, si pe tine te-ar deranja. Un telefon suna. Al grecului. Raspunde intr-o engleza stricata. Si el e vesel. Insa intr-un fel fake ce nu iti place asa ca te intorci din nou la ce e in dreapta. N-ai vrea sa pierzi nimic. De data asta esti furat de versurile unui cantec de la radio. Inchizi si tu ochii un pic. Doar cat sa fii sigur ca nu vei uita prea curand senzatiile alea. Microbuzul opreste. Te incrunti. Oare dintr-o data dorintele iti sunt ascultate pe furis? Cum ar fi acum sa cobori, sa te indrepti pe aeroport si sa ceri un bilet de Londra? Dintr-o data te intrebi in gand daca sunt oameni care isi permit sa faca asta. Sa viseze si apoi sa puna in practica. Sa zboare mii de kilometri si apoi sa se intoarca. Vezi ca fata cu laptopul coboara. Grecul se baga in seama si ii spune soferului ca i se pare o fata frumoasa si cuminte. Razi ironic. Nu prea te stapanesti pentru simplul fapt ca nici nu iti pasa daca te aude. Verdict: preferi romanii.
Intr-un tarziu ajungi. Ametit de calatoria ta si dornic sa nu pierzi nimic din ceea ce ti se pregateste.
Alergi spre metrou, platesti cartela de o zi si spui un “multumesc” larg si zambitor functionarului care, probabil, nu a invatat niciodata ce inseamna “cu placere”. Nu iti pasa, asa ca te urci in metrou si pornesti. Vorbele iti curg ca niciodata, nu mai dai importanta aglomeratiei si incepi deja sa faci planuri. Schimbi metrouri, visuri, ganduri, te plimbi, gandind cand si cand ca acolo e locul tau.
Nici nu iti dai seama cand trece vremea. Hmm, ce ciudat. Pentru o clipa ai crezut ca azi va fi momentul in care ceasul se va opri pentru tine. Pentru toti de fapt. Ca oamenii isi vor putea alege o varsta, un chip si un suflet pentru a trai asa o eternitate. N-a fost sa fie de data asta. Next time!
Si, incetinind o clipa caruselul aventurii tale, te trezesti in aceeasi cafenea de pe Victoriei in care iti regasesti de fiecare data linistea. Astazi e ceva mai aglomerata, insa te asezi tot la masa ta de la geam. Tineri frumosi trec prin dreptul cafenelei. Unii te privesc. Multi iti zambesc. Doi tineri de mana sunt prea indragostiti pentru a-ti simti prezenta. Iti pleci ochii si desenezi ceva imaginar pe masa din lemn masiv. Alungi tristetea. Sorbi din cafeaua cu lapte si parca esti mult mai dispus acum sa asculti decat sa impartasesti. Intr-un tarziu vezi ca se innopteaza.
Te intorci la gara. De-abia atunci iti amintesti ceva, vag. Strazile te cheama parca intr-un loc pe care mult timp ti-ai dorit sa il uiti. Simti iar in nari mirosul castanilor de iunie dintr-un parc de langa Politehnica. Ti se pare chiar ca iti amintesti vag pana si chipul iubirii. Pasii te duc intr-acolo. Te opresti. In fata cativa tiganusi se joaca cu sticle de bere si afise rupte, in stanga oamenii vin si pleaca din gara murdara, iar in dreapta te priveste tiptil o poarta. Te intrebi ce ar fi sa intri. Sa regasesti aceleasi banci rupte, aceiasi copaci puternici si o poveste. O poveste care de fapt a fost doar pentru a nu mai exista dupa un timp. Erau zile in care ocoleai locul asta, cand simpla aducere aminte iti facea rau. Azi, insa, incerci sa aduci inapoi macar o farama din regretele sau sentimentele de atunci. Nimic. Da, iti pare rau. Pentru prima data recunosti. E mai bine asa, insa. Zambesti iar. Pentru a n-a oara in ziua aceea.
E mai bine sa te indrepti spre microbuzul tau. Pentru ca totusi locul tau nu este acolo. Luminile deja s-au aprins, iar cerul s-a intunecat. Aleea e aproape pustie, dar pe strada masinile nu contenesc sa treaca. Te opresti la un semafor si astepti sa se faca verde in loc de rosu. Atunci iti dai seama ca e ceva. E ceva cu orasul asta in care nu reusesti niciodata sa innoptezi. Ceva din povestile sau strazile lui te cheama cand si cand acolo.
Si, pe cand alergi sa prinzi ultimul microbuz de Ploiesti, iti scoti banii sa platesti si te asezi pe scaunul de la geam iti dai seama ca parca totusi zambetele au cam trecut, lasand locul sperantei. Aceea ca intr-o alta zi, orasul asta iti va pregati din nou o alta poveste.
P.S: Orice asemanare cu locuri sau persoane reale este perfect intentionata.
de Marina Rasnoveanu
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
Astfel de momente le traim fiecare, doar ca nu ne pricepem sa le descriem asa de frumos, amanuntit si cu exactitate ca si Marina. Un articol profund si linistitor, care ma invita la meditatie. M-ai relaxat, Marina.
Imi pare bine, Lucia! :)Sper sa iti placa si celelalte povesti ce vor urma!O zi frumoasa!:)