Postat de Marina in
Firu-n 4,
Lumea din jur,
Marina pe data de 22 Februarie 2011 |
nici un comentariu |
556 afisariIoakin - I
Micul dejun mirosea delicios. Ioakin cobori in graba scarile si privi vrajit bunatatile insirate pe masa din bucatarie. Tata ii pregatise oua ochiuri cu branza si sunca, un bol mare cu cereale si lapte, iar pentru desert cinci tartre cu fructe il asteptau numai pe el. Baietelul facu ochii mari dupa care isi privi uimit tatal. Intotdeauna aveau discutii pentru ca Ioakin nu reusea sa se rezume la un singur sandvis si la o cana cu cereale si lapte. Asta ca sa nu mai vorbim despre dulciurile la care avea interzis de mai bine de doua saptamani.
- Tata, toate astea sunt numai pentru mine? intreba uimit Ioakin
- Sigur, fiule. Ia loc si serveste. O sa intarzii la scoala.
In timp ce se grabea sa manance tot i se pregatise, Ioakin privi mai atent in camera. Ca niciodata, toate lucrurile erau aranjate la locul lor, ghiozdanul il astepta deja langa usa, iar tatal parea sa nu se sature sa il priveasca. Lui Ioakin, insa, nu i se paru nimic ciudat.
- Sunt gata, putem pleca, spuse baietelul in timp ce se stergea cu servetul de bucatarie si se uita cu nesat la ultima tarta ramasa.
- Azi nu te voi duce eu la scoala pentru ca trebuie sa ajung mai repede la serviciu.
Baietelul se arata surprins.
- Dar poti lua si ultima tartra daca vrei, e a ta.
Ioakin se conforma imediat. Cu toate astea, nu primise o explicatie multumitoare la intrebarea lui. Pasira pe aleea din fata casei. Se parea ca asteptau pe cineva. Intuindu-i nedumerirea, tatal completa:
- Va veni un microbuz de la scoala, nu te ingrijora.
Si ii zambi. Atunci, pentru prima oara, Ioakin avu o presimtire sumbra. Tatal sau, imbracat la costum si tinand in mana diplomatul negru rezervat doar pentru intalnirile importante, il privea cand si cand pe furis. Baietelul vazu cum microbuzul scolii se apropie. Se intoarse spre tatal sau.
- Cred ca trebuie sa plec, tata.
- Da, Ioakin, si eu cred la fel.
Barbatul se apleca si isi imbratisa fiul.
- Sa ai grija, Ioakin, te rog! Sa nu uiti ca esti cel mai destept, istet si frumos copil pe care l-a avut vreodata planeta asta si sa imi urmezi mereu sfaturile!
Microbuzul stationase deja langa ei. Baietelul nu intelegea ultimele vorbe ale parintelui sau. Da, semanau oarecum cu ceea ce ii spunea in fiecare dimineata si seara, insa ceva se schimbase. Pentru o secunda ii trecu prin minte sa nu plece, insa vocea invatatoarei lui il trezi din visare. In plus, vraja acelor cuvinte stranii incepuse sa se mai risipeasca, asa ca Ioakin urca in microbuz. Ramase in spate, facandu-i cu mana tatalui sau si incercand sa-i retina chipul. Nu stia de ce. Avea uneori niste reactii ciudate pe care nici el nu le intelegea. Pana la scoala nu facu altceva decat sa deseneze in minte chipul barbatului care il ingrijea zi de zi cu atata devotament, mangaind in gand barba sa micuta, atingand ridurile adanci de sub ochi si rememorand zambetul lui cald si bun. Apoi, conturase camera sa micuta in care construia avioane si incerca numere de iluzionism desi stia ca pe planeta lor era interzis.
In cele din urma, filmul se rupse. Pentru ca ajunse iar la scoala aia pustie, in care vocile copiilor plecati nu se mai auzeau ca alta data. Ioakin fu dus intr-o sala de clasa. Invatatoarea ii dadu cateva exercitii de matematica, rugandu-l sa astepte cuminte pana la pauza.
Baietelul se conforma doar cateva minute, dupa care nu se putut abtine si se indrepta spre fereastra. Nici astazi nu prea era lumina in Nyuto. Invatase la scoala ca alte planete aveau soare si nori albi, ocean si munti, animale si gaze ce le faceau viata mai frumoasa. Scoala asta in care invata el era atat de anosta. Semana cu o fortareata. Nu intelesese niciodata de ce unor copii le trebuiau trei etaje si patru corpuri de cladire. Mai ales ca acum totul era atat de pustiu. Se uita in jos. Cateva frunze negre erau luate cand si cand de vantul de toamna si plimbate de-a lungul aleii lungi. Felinarele le luminau intr-un mod straniu, facandu-le sa para de argint.
Ioakin parasi sala de clasa. Stia ca probabil aveau sa se supere pe el. Coridorul era gol. Oare unde plecasera dintr-o data toti profesorii? Inainta si asculta cu bagare de seama la fiecare sala de clasa. Nimic. Apoi, in timp ce explora pe ascuns cladirea, ajunse in dreptul unei camere din care se auzeau voci. Distingea vocea invatatoarei lui, pe a directoarei si a unui barbat necunoscut. Se apropie si asculta mai bine:
- Cazul baietelului Ioakin este foarte delicat. Are rezultate excelente la toate materiile, insa comportamentul sau lasa mult de dorit. In plus, nici tatal nu l-a putut ajuta prea mult, ba dimpotriva, rasuna vocea necunoscutului
Invatatoarea baietelului interveni:
- Ioakin nu face nimic cu rea intentie. Poate ca e timpul sa invatam si sa acceptam ca nu toti pot fi ca noi. Da, pune intrebari incomode, simte lipsa mamei si pare sa caute tot ceea ce noi am vazut doar in carti, insa acesta nu este un motiv sa il alungam.
- Dyta, acesta este si motivul pentru care am amanat mutarea lui in tabara de copii din Harra. Studiile si testele au aratat ca aceasta schimbare ar putea avea un impact nefast asupra lui. Cu toate astea, nu vad de ce am face atatea compromisuri pentru el. Este doar un simplu copil.
- Unul foarte special, incerca sa convinga invatatoarea
- Cu tot respectul, este interzis sa facem astfel de afirmatii. Toti copiii sunt speciali in felul lor, au cel putin o calitate care ii face unici si importanti in cadrul comunitatii noastre, raspunse barbatul.
Baietelul se indeparta incet de usa. Grabi pasul parca pentru a se asigura ca este tot mai departe de acea incapere in care i se decidea soarta. Ajunse in curtea interioara a scolii si se rezema de un copac. Carevasazica asta era. Asta era ziua in care el avea sa fie dus departe. Ii reveni in minte chipul bun al tatalui sau. Felul in care il privise in acea dimineata, cuvintele pe care i le spusese, blandetea cu care il imbratisase pentru ultima oara. Baietelul privi in sus la biroul directoarei. Sentimentele care il incercau acum erau din ce in ce mai contradictorii. Nu voia sa ii mai vada pe oamenii aia, cu atat mai mult sa fie tarat in tabara aia nenorocita. Cine se credeau oamenii aia mari? Cine erau ei sa ii ia mama si acum si tatal? Nu, el nu avea sa se conformeze!
Poarta scolii statea tot timpul ferecata insa datorita prieteniei lui cu Keo, baietelul portarului, stia un tunel de acces secret. Ajunse in dreptul scarilor de la subsol si cobori cateva dintre ele. Apoi, apasa pe piatra alba din dreapta si un pasaj secret se deschise. Tremura din toate incheiturile si la cel mai mic zgomot se uita speriat in urma, crezand ca era descoperit. Tunelul era ingust, dar reusi sa mearga pana la usa din afara scolii. Nu era inchisa asa ca ajunse curand pe camp. Scoala se afla in afara orasului, iar acum tot ce putea vedea erau cativa copaci rasleti. Nu stia cum avea sa afle drumul inapoi spre casa, insa inainta.
Orice era mai bine decat ceea ce ii pregateau ei asa ca hoinari un timp prin acea padurice. Copacii se indesira, crengile lor ajunsera pana la pamant, iar Ioakin incepu sa fie coplesit de oboseala. Trecusera cateva ore bune, se facuse din ce in ce mai frig si intuneric. Rapus de oboseala, Ioakin se aseza langa trunchiul unui copac. Mai dormise asa de cateva ori, cand alertase tot orasul, speriat de disparitia sa. Nu avea sa stationeze mult, se gandi. Doar cateva minute pana sa mai capete ceva putere. De cum puse geana peste geana, insa, Ioakin adormi cateva ore bune.
Il trezira niste sunete ciudate. Cand deschise ochii crezu ca viseaza. In fata lui, la cativa metri, se intampla ceva. Pentru prima data vazu o altfel de lumina, o lumina ce provenea de la o masinarie ciudata, asemanatoare unui avion. Invatase despre avioane si astfel de nave tot din carti, intrucat pe cerul planetei sale nu vazuse nici una. Inainta cu atentie si vazu o nava patrata, iar langa cativa locuitori ai orasului sau. Usa navei era deschisa. De acolo veneau toate acele lumini puternice si ciudate. Avea senzatia ca nava se pregatea de plecare. Nu mai vazuse niciodata asa ceva, iar acum nu mai stia ce sa creada cu privire la lucrurile stranii care se intamplau acolo. De-abia astepta sa ajunga acasa si sa ii povesteasca tatalui sau tot ce vazuse. Chiar atunci, insa, i se paru ca il vede intre acei oameni inalti. Cu greu se stapani sa nu strige.
Toti cei prezenti se imbarcara, iar usa navei incepu sa se inchida. Ioakin alerga intr-acolo, incercand sa isi gaseasca tatal. Nu mai era nimeni. Doar avionul ala patrat si usa care se tot inchidea, inghitind si lumina stralucitoare. Ioakin se uita nestiind ce sa faca. In ultima secunda se arunca inauntrul navei. Dupa care usa se inchise si el ramase nemiscat pe podeaua rece. Auzea motoarele in functiune si simti desprinderea de sol. Plecasera. Statu asa, nemiscat, cateva minute bune. Cand avu incredintarea ca trecuse suficient timp, Ioakin se ridica si privi in jur. Atunci isi dadu seama ca se afla la ani lumina de locul caruia odata ii spusese acasa. Pentru prima oara se intreba daca avea sa se intoarca vreodata.
Va urma
Capitolul III
de Marina Rasnoveanu
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
