Postat de Marina in
Firu-n 4,
Marina pe data de 24 Ianuarie 2011 |
nici un comentariu |
909 afisari
Ninsoarea de-abia statuse. Zapada viscolita se asternuse pe dealul dintre vai, dar si pe casa micuta al carui horn desena pe cerul albastrui o dara neagra si subtire. Inca se mai auzeau cand si cand suieraturi stranii, iar mai departe sania trasa de cainii lupi era gata. In rest… liniste. Aproape ca puteai citi visele animalelor din padure sau gandurile celor doi oameni din casa de langa Trecere.
Ea statea aproape de cuptorul paraginit, invartind lingurita in vinul cu scortisoara, in timp ce depana prin minte toate cele cate traise si toate cele cate i se pregateau. Ochii ii luceau suprinzator azi, ascunzand in ei o tristete tainica pe care nu voia sa o scoata la iveala.
El stergea de zor geamul pe care gerul desenase flori de gheata, intrebandu-se cand si cand cum si cand avea sa plece si mai ales cum si unde avea sa traiasca Ea. Nu vorbisera de ceva timp. Aranjasera cele cateva lucruri din casa ca mai apoi sa azvarle niste lemne in soba al carui foc se proiecta pe covorul rotund.
Nu mai era mult timp. Ea turna incet vinul fiert in canile de marmura si se aseza la masa. Il privi. O privi si el. Stiu atunci ca trebuie sa ii vorbeasca.
- Sania e trasa. Mai e un pic.
Ea nu spuse nimic. Doar il privi. Asa cum o facea de fiecare data cand ar fi vrut sa il implore, dar stia ca nu ii este ingaduit. Urmari apoi inlacrimata aburul canii lui de vin. Se aseza si El.
Ii atinse mana rece. I-o incalzi, incercand sa o mai aline si astfel. Nu intelesese niciodata de ce avea mainile mai reci ca ale lui. Nodul din gat de-abia il lasa sa vorbeasca.
- Dar mai e vreme de stat, mai e ceva, nu te ingrijora.
Ea zambi. I se paru atat de frumoasa atunci. Asa cum nu o mai vazuse niciodata. Ii multumea in gand. Nu se impotrivise hotararii Stapanului, ba chiar fusese puternica si curajoasa. Acum, insa, puterile ei ajunsesera la final. Isi pleca capul, dar el ii prinse barbia intre degetele lui lungi si blande.
- O sa fie bine, o sa vezi, nu e decat o viata. Atat!
Nu! Nu era atat si amandoi stiau asta. Soba veche trosni din spatele lor. Barbatul se intoarse.
- Sa chemi pe cineva sa repare soba asta, da? Sa nu stai asa!
Ea zambi din nou. Il privi mai bine. Stia, intelegea si ea. Ar fi vrut, da, sa ii spuna lucruri frumoase, sa il managaie, sa il sarute, sa il ia in brate si sa ii spuna cat de mult il iubeste. Nu putea. Ceva o oprea. Erau ultimele lor minute si singurul lucru pe care il putea face era sa il priveasca. Nu voia sa il uite.
- N-o sa schimb nimic din ce ai atins tu! fu replica ei tarzie
De la usa se auzira niste batai ciudate.
- E Aniel. Lasa-l macar azi in casa.
Spunand asta Ea se ridica si deschise usa. Cainele lup ce asteptase ore bune afara sari drept in bratele barbatului. Femeia se rezema de perete si ii privi mai bine …cum isi lua si cainele adio de la El..asa, in felul lui.
Se intoarse. Ameti pentru cateva secunde si inchise ochii rugandu-se sa nu se prabuseasca tocmai atunci. Afara incepuse din nou sa ninga. Dealul de-abia se mai vedea, dar stia ca sania era tot acolo, neclintita.
Se indrepta spre soba si vara cateva lemne in plus, apoi privi la focul ce ii incetosa sufletul. Intre timp, cainele se aseza cuminte pe covorul din mijloc, iar barbatul incepu sa caute intr-un dulap vechi de langa fereastra.
- Am o surpriza pentru tine.
Scoase un casetofon micut. Femeia incepu sa rada, amintindu-si ca si El.
- Da, presupun ca iti starneste multe amintiri, spuse El. O sa asculti melodia noastra.
Printre casetele vechi barbatul gasi ce cauta. Cand trebui sa bage in priza prelungitorul, ofta lung si o atentiona din nou:
- Si priza asta trebuie inlocuita, te rog sa nu uiti!
Femeia incuvinta absenta ca si cum nimic nu mai conta. Barbatul veni pe fotoliul de langa foc si o cuprinse de dupa mijloc, tragand-o spre el. Stateau acum imbratisati, cu obrazul ei lipit de fruntea lui, incercand sa isi simta caldura trupului asa cum nu mai aveau sa afle o viata. El o stranse mai tare. Nici lui nu ii era usor. O mangaie pe par, iar ea ii atinse din nou ridurile vremii.
- Nu trebuie sa te intristezi. Nu e decat o viata. Am trait atatea noi…nu mai e decat un pas.
- Si daca o sa vreau sa te revad?
- Nu cred ca o sa te lase. Nu cred ca o sa te trimita atat de repede. O sa puna distanta si vreme intre noi. Nu o sa fie cu putinta.
Ea se ridica un pic si il privi fix.
- Chiar crezi ca locurile sau vremea ne-ar putea desparti?
- Nu, cu siguranta nu, dar stii si tu care a fost intelegerea.
- Eu as fi putut sa IL induplec.
- Da, stiu! Tu ai putea indupleca pe oricine.
Zambira si o saruta tandru, dupa care adauga:
- O sa ma gandesc la tine, sa stii.
- Poate n-ar fi bine s-o faci.
- Imi promiti ca o sa ai grija de tine? Aici si acolo, cand va fi sa fie?
- Am si uitat cum e sa am grija de mine, dar iti promit ca o sa imi dau silinta.
- Asa te vreau, asa cum erai cand te-am intalnit.
O bataie la usa. Cainele care dormea somnoros pe covor incepu sa latre. Femeia se ridica greoi de parca stia dinainte ce va fi sa fie. Barbatul se duse sa deschida.
- Stapanul va asteapta, rasuna vocea de dincolo.
El inchise usa, isi lua paltonul negru din cuier si inainta spre ea. Femeia tinea in mana un pachet micut.
- Am un cadou pentru tine. Ceva care sa te insoteasca acolo.
Barbatul il lua si il desfacu incet, nedorind sa mototoleasca hartia pe care o impacheta si o vara in buzunar.
- E un fular facut de mine. O sa iti placa si o sa te ajute.
Infasura fularul in jurul gatului si o saruta din nou.
- Nu, tu o sa ma ajuti.
Se intoarse. Femeia il privea neputincioasa, simtind cum cade intr-un gol din care nimeni nu ar fi putut-o salva. Poate doar El. Pieptul incepu sa i se zbata si respiratia sacadata o lasa pentru cateva minute fara aer. El se intoarse. Ii lua din nou mana intr-a lui.
- Promite-mi, te rog, promite-mi, ca oricand va fi sa vii si tu, vei face tot posibilul sa uiti o viata de mine si sa fii fericita.
- Nu-mi poti cere asta!
- Te rog, am nevoie de asta, am nevoie de asta ca sa pot pleca pentru ultima oara.
Ea il privi mai bine si de-abia atunci intelese. Inima i se opri din zbuciumul insuportabil, lacrimile se oprira la granita dintre neputinta si intelepciune si il lua pentru ultima oara in brate.
- Fa ce trebuie sa faci pentru tine. Eu voi fi bine. Iti promit.
Si pleca. Usa se inchise. Cainele incepu sa urle, odata cu viscolul ce se porni de-ndata. Pasii lui se auzira un timp sub zapada alba, dupa care sunetele de afara se impletira doar cu gandurile ei apasatoare.
Se intoarse si privi din nou casa in care odata fusesera doi. Promisese, insa…gresise. Ochii ii cazura pe cana de vin din care el sorbise in urma cu cateva minute. O ridica si incerca sa ii mai simta mirosul. Doar o data, doar cateva secunde. Nu reusi, pentru ca amintirea lui deja incepuse sa se evapore.
Gandul asta o innebuni si privi usa ce inca statea inchisa. Se napusti afara si se avanta desculta in zapada rece. Cainele venea dupa ea, insa nu o putea prinde. Inainta incercand sa ii cuprinda umbra printre vant, stropi si amar. Il striga atat cat o lasa glasul. Stia ca undeva, in fata, o auzea si el. Alerga din ce in ce mai tare, gandind ca poate nu era prea tarziu.
De-abia cand lacrimile ii inghetara pe fata si pasii nu o mai ajutara, cazu in genunchi afundandu-si degetele in zapada, plecandu-si privirea ca intr-o ultima sfortare de a face ceva. Pe deal luminile se stinsera. Se ridica din nou, stiind ca mai trebuie sa strige o data.
Buzele i se intredeschisera, incerca sa isi controleze respiratia si se pregati sa ii strige numele. Chiar atunci, insa, isi dadu seama ca era intr-adevar prea tarziu. Numele lui se stersese deja din amintire-i.
Cazu din nou in zapada neputincioasa si continua sa planga tacut, nevrand sa trezeasca ingerii. Nu putea sa continue, dar nu voia nici sa se intoarca. Dupa un timp auzi pasii lor in spate. Doi ingeri venira si o ridicara, ajutand-o sa paseasca incet pe zapada moale.
Nu-si putea opri lacrimile oricat de gresit era. Unul dintre ingeri se opri, o privi si ii sterse chipul ud cu maneca alba a hainei sale. Si, pe cand prima stea rasarea, fata vazu pe obrazul ingerului o lacrima stralucitoare si grea.
Ajunsera intr-un sfarsit in casa. O imbracara cu cele mai groase haine. Statuse prea mult in zapada. Mai zabovira cateva ceasuri dupa care isi luara ramas bun. Femeia le multumi si ii conduse pana pe prispa ingusta. Vru sa se intoarca in casa, dar vazu balansoarul de langa fereastra. Inca se legana. El obisnuia sa stea acolo in serile tarzii de vara. Isi trase pe cap salul alb si se aseza pe balansoar. Se legana un timp, inchizand ochii si incercand sa il simta din nou. Privi apoi in zare. Venise noaptea. Gerul se lasase peste dealul lor, iar stelele scapatau in departare. O stea cazatoare ii atrase atentie si se gandi ca un alt suflet poposise pe Pamant.
Inchise din nou ochii si se gandi ca, desi ii promisese ca avea sa fie bine, nu fagaduise si ca ii va sta departe. Din acea clipa pana in momentul in care sania calatoare fu trasa pe deal pentru ea, se alina cu gandul ca, odata ajunsa acolo, langa el, chiar daca departe si tarziu, avea sa il caute fara incetare.
de Marina Rasnoveanu
Sursa fotografiei 2: Asia Jones: http://echiax.deviantart.com/
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
