Schimb de iubiri

Postat de Marina in Firu-n 4, Marina pe data de 28 Octombrie 2010 | nici un comentariu | 477 afisari

Intr-o alta camera, undeva departe, un pictor picta. In atelierul murdarit de prea multe culori si unelte, stateau patru sevalete ale caror lucrari erau aproape gata. Picta acum la ultima. Pensula ii aluneca usor, oarecum apatic pe un peisaj plin de sange si durere. Fruntea i se incretise ca intr-o ultima sfortare de a accepta destinul. Parea ca mana ii curge fara a putea fi oprita, menita de a pecetlui un destin potrivnic. Bluza ii era murdara de culori vechi si uscate, iar din departare un caine se auzea latrand in continuu. Intr-un tarziu, pictorul se opri, isi sterse degetele pe stergarul rupt si se uita absent in zare. Cainele se opri. Pictorul facu un pas inapoi si isi privi tablourile.

Vazu doi oameni ale caror chipuri si corpuri se chinuiau sa se contureze in doua lumi strambe. Formele ascutite si culorile sterse aproape ca ii inecau sub greutatea unor interpretari gresite. Pictorul zambi. Cine era in masura sa judece? Atatea povesti cati privitori.

Apoi, trecand la cel de-al doilea, vazu cum cei doi isi intind mana si se ating usor. Cu putin efort le distingeai degetele lungi si fine, insa oricat de mult te-ai fi chinuit nu le ghiceai identitatea.

Imbratisarea este cea care ne intregeste ca suflete pereche si datorita ei avem incredintarea de a nu fi ales gresit. Cei doi pareau acum un vechi copac chinezesc, ale carui radacini puternice cresc fulgerator in pamant, in ciuda tuturor celor care doresc sa il doboare. Femeia si barbatul stateau imbratisati ca intr-o ultima atingere a unor suflete regasite. Totul in jurul lor palea, iar trupurile li se contopea in cea mai frumoasa pictura a artistului suprem.

Si totusi, campul galben, arid si parjolit iesea parca din ultima pictura, lovindu-l si ranindu-l pe pictorul care acum se odihnea pe fotoliul rupt din fata sevaletului. Stia ca nu era o pictura reusita. Conglomeratul ala de rosu din mijloc raspandea atata ura si resemnare, incat pentru o clipa vru sa intinda mana si sa sfasie hartia din fata sa. Se abtinu. Pana la urma astea erau sentimentele lor. Un avion in flacari, sau lacrimile sufletului,le apartineau si nimeni nu se putea atinge de ele.

Cu toate astea, de undeva de sus, cineva arunca picaturi mari de ploaie, lacrimi peste sange, foc sau suferinta si le prefacu intr-un minut in scrum. Acum, tot campul statea fumegand, cu baltoace mari in urma sinelor de tren ce se stergeau rand pe rand de pe ultima pictura a pictorului. Totusi, din departare, doua dare mari de fum anuntau ca trenurile isi urmau inca traseele lor obisnuite si ca niciunul dintre calatorii lor nu avusese curaj sa se ridice si sa traga semnalul de alarma. Pictorul se gandi ca doar scartaitul ala de roti sub sinele incalzite de caldura diavoleasca, ar fi putut duce la un viitor si la o continuare.

Statu astfel, uitandu-se la tablourile lui, luandu-le pe fiecare la rand, intrebandu-se care era mai reusit sau care ar fi putut fi retusat, pana cand noaptea sosi si acolo, in coltul lui de lume. Pe strazi luminile se aprinsera si oamenii iesira pe trotuare pentru a se bucura de racoarea serii.

Pictorul se apropie de geam. Pe bulevardul ingust, in panta, vara avea un gust si un miros proaspat. Zambi satisfacut. Asta insemna inspiratie. Si nu pentru el. Se intoarse spre sevalete. Inspiratie pentru ca ultima panza de pe al cincilea sevalet sa inceapa sa se picteze singura. Acum statea goala in lumina noptii, insa incet, incet, cateva dare de creion si apoi de culoare se asezau timid, greoi pe suprafata neteda ori zdrenturoasa a ultimei picturi.

***

Gara din Ploiesti era pustie. Impiegatul cobora agale scarile pasajului,leganand usor in mana dreapta semnalul de plecare. Pasi incet, apoi urca spre peronul liniei 2 si isi indrepta privirea spre trenul ce se intrezarea. Intra in gara, aducand dupa el un fum negru si cateva capete iesite pe fereastra. Intr-un final scrasni din roti si isi dadu oprirea finala. Cativa calatori coborara. Printre ei o tanara fata, aproape blonda, cu ochi mari si albastri. Impiegatul batran pasi in spatele ei, studiindu-i parul si hainele imbibate in fum. Mergea scurt si apasat, de parca ar fi urmat o linie deja stiuta. Ajunsi la capul scarilor, Simina o lua la stanga in vreme ce impiegatul o conduse cu privirea pe strazile pustii. Pacat, inca un navetist taiat de pe lista. Si ce navestist! Dintr-o data ii paru rau. Ii condusese pe multi altii pe drumul de intoarcere, insa dupa niciunul nu ii paruse atat de rau. Intr-un tarziu, cand nu o mai zari, se aseza pe una dintre bancile rosii. In departare trenul deja nu se mai vedea. Batranul ofta scurt. Asta ii era meseria. Sa culeaga rand pe rand visurile si dezamagirile fiecaruia. Ar fi putut pune pariu pentru reusita ei. Stia ca aveau sa vina veri, toamne, ierni si primaveri mult mai frumoase decat aceea. Ca avea sa petreaca oameni frumosi, destepti si entuziasti, al caror succes avea sa fie intr-un final si al lui. La fel de bine, insa, stia ca va pastra mereu regretul de a nu fi fost ea in locul lor. Isi scoase ceasul vechi din buzunarul de la piept. Pe cadranul rotund din sticla aparuse o dara mica ce tintuise in loc limba mica a minutarului. Se uita in stanga si zambi increzator. Carevasazica nu era totul pierdut.