Clopote albe

Postat de Marina in Firu-n 4, Lumea din jur, Marina pe data de 14 Octombrie 2010 | un comentariu | 855 afisari

Ochii ii erau inchisi. Buzele i se miscau tremurand, iar palmele grele mangaiau incet vestmantul sfant al moastelor Sfintei Parascheva. De cum corul isi termina intrarea, vocea i se dezlantui in cel mai frumos cantec al tuturor sfintilor, iar pacea si lumina de pe chip nu il parasira nicidecum. Printre cuvintele si versurile cantarii bisericesti doar ridurile de pe frunte ii tulburara rugaciunea, iar la cateva minute dupa ce partea sa se termina, deschise ochii doar pe jumatate, multumi in gand divinitatii, se apropie timid de moaste, le saruta si se intoarse pentru a privi in biserica.

Din altar totul era altfel. Mai ales in acea noapte in care se savarsea hramul bisericii, iar locasul, curtea si imprejurimile devenisera neincapatoare. In fata multimii ce acum privea inmarmurita, a corului ce ii interpreta fiecare semn si alaturi de oamenii de afara ghidati doar de vocea sa, preotul se intoarse smerit si isi inclina capul in fata celorlati 30 de preoti invitati cu ocazia zilei bisericii sale.

Curand, slujba continua, rasunand pe strazile din apropiere si adunand din ce in ce mai multi credinciosi. Cu greu puteai trece pe langa locasul impunator, auzind versurile si melodia aceea ce parca iti mai alinau ranile, durerile si oboseala din oase si din suflet. Oamenii priveau spre cer, apoi iar spre biserica si gaseau in ei forta de a continua.De cum intrau pe poarta bisericii, de undeva din stanga moastele Sf. Parascheva ii astepta sa i se inchine, pentru prima data fiind daruite unei biserici din Ploiesti. Un preot veghea la capataiul lor si dupa ce fiecare credincios li se inchina, il miruia, daruindu-i si un firicel de busuioc sfintit.

De vis-à-vis, intr-o curte ce adapostea o casa cam derapanata, cantarile bisericesti se impleteau cu vocile unor copii zglobii. Se tineau dupa mama lor si incercau sa o induplece cu rugaminti fierbinti:

- Haide, mama, lasa-ne sa imbracam hainele cele noi macar astazi. Ce zi mai importanta putem gasi? Mai e pana la Craciun si uite cata lume s-a adunat in curtea bisericii!

Mama isi pleca chipul, strangand o alta rufa de pe sarma. Nu se cadea sa tina hainele pe culme cand atata lume se afla in sarbatoare. Pana sa apuce sa ii raspunda fetitei celei mari, cealalta continua:

- Am auzit ca au venit aproape 30 de preoti si ca la sfarsit vor avea chiar si icre, sarmale, vin si artus!

- Bine, bine, va puteti duce si da, este mai bine sa imbracati hainele cele noi. Haideti mai repede, pana nu se termina sluba!

Fetitele chicotira si fugira repede in casa. Femeia roscata, inalta si slaba de atata truda se aseza pe un scau,tinand inca rufele albe in mana stanga. Din usa aparu una dintre fetite, iscodind-o cu privirea.

- Acum ce-i? intreba mama

Fetita se stramba un pic, miscand din nasul ei mic si carn asa cum stia ca ii place mamei ei.

- Esti sigura ca nu vrei sa vii?

Femeia isi feri privirea. O clipa de liniste. Nodul din gat i se adanci. Nu credea ca poate raspunde. Din fericire, fu salvata de replica fiicei sale.

- Bine, daca vrei, noi vom fi acolo, te asteptam, nu e nicio problema.

Oare cand crescusera fetele ei asa mari si intelepte? Se intreba femeia in timp ce le privi pe furis. Intra in casa si incepu sa trebaluiasca lucruri marunte. In spatele sau isi auzi fetele plecand, dupa care isi sterse in fuga prima lacrima rebela.

De data asta lumanarile se vindeau afara. “Exact asa cum ar trebui sa fie”, isi spuse o tanara ce tocmai intrase pe poarta bisericii. Isi cumpara doua lumanari, scoase din geanta acatistul pregatit de acasa si inainta in biserica pana la altar. Da, era neincapator, insa pe mijloc oamenii iti dadeau voie sa ajungi in fata. Totusi, chiar atunci cand mai avea putin, vazu cum preotii din altar se pregatesc sa iasa, asa ca isi facu loc in stanga, chiar in spatele lor. Nu mica ii fu mirarea atunci cand vazu multimea de preoti ce aproape inconjura biserica. Mai batrani, sau mai tanari, mai emotionati sau mai siguri pe ei, fiecare isi strangea manunchiul de acatiste, adunand si altele, binecuvantandu-i pe credinciosi.

Asa se intampla si cu tanara fata ce isi dadu biletul si isi spuse numele unui preot ce o binecuvanta cu cele mai blande vorbe pe care le auzise vreodata. Pentru o clipa, aceasta ramase uimita de tot ce se petrecea in fata sa: ritmul acelor cantece sau cuvinte ce se succedau ca in cel mai potrivit pansament al trupului si sufletului, credinta de pe fetele preotilor, dar si de pe cele ale oamenilor ce inca SPERAU SI CREDEAU, mainile lor tremurand ce tineau acatiste, lumanari sau cruci sfinte, luminile acelea ce parca in seara aia pareau mai multe si mai intense, sfintii si ingerii ce coborasera din cer sau din icoane doar pentru a aduce un pic de liniste..toate, faceau parte, parca dintr-o alta dimensiune.

Fata privi mai cu atentie la peretii si icoanele din jurul sau. Era aceeasi biserica Sf. Vineri la care mergea de ani de zile, inca de pe vremea liceului. Isi amintea si acum de rugaciunile din acea vreme sau de momentul in care, trecand intamplator pe acolo, vazuse cum schelele inalte se ridicasera pe dinafara bisericii pentru renovarea sa. Nu crezuse ca la mai putin de 10 ani de atunci, aceasta avea sa fie atat de falnica si primitoare ca in acea seara. Cu toate astea, insa…nu se schimbase prea mult. Forta si puterea ei veneau din interior, de la Dumnezeu, de la sfanta ce o patrona si…de ce nu, de la preotii ce o slujeau.

Ii privi mai cu atentie si o incerca un sentiment de remuscare. Nu cu mult timp in urma ii criticase pe preoti in general, vazand episoadele bizare, dar izolate relatate de presa. Acum, in seara aia, cand sfintenia si a lor ajungea pana la ea, intelegea ca gresise si ca misiunea lor era cu atat mai grea si dificila, cu cat doar Dumnezeu ii putea judeca atat de aspru cum o facuse ea candva.

Candelabrele licarira de doua ori, ca dupa atingerea unor aripi de ingeri, iar dupa ce enoriasii rostira de trei ori “Binecuvantati sfintiti parinti si ne iertati pe noi pacatosii”, oamenii se asezara in genunchi si toata biserica, toata strada si tot orasul fu inundat de cea mai sfanta rugaciune.

“Tatal Nostru care ne esti in ceruri

Sfinteasca-se numele Tau, fie imparatia Ta,

Faca-se voia Ta,

Precum in cer, asa si pe pamant…”

Femeia roscata din casa de vis-à-vis apasa butonul de oprire al televizorului vechi. Iesi in usa pentru a privi mai bine biserica ce parea ca pluteste, ridicata, poate doar de maretia acelor cuvinte.

“Painea noastra cea de toate zilele

Da-ne-o noua astazi

Si ne iarta noua greselile noastre…”

Ochii i se umplura de lacrimi si se intoarse in casa, cautand in intuneric o cana cu apa. Nu gasi, insa, decat licarirea plapanda a candelei din fata icoanei cu Sfanta Parascheva. Era singura ce ii zambea in intuneric si lumina, soptindu-i ca inca o mai asteapta in intampinarea sa. Femeia isi framanta palmele a nehotarare sau durere, dupa care se prabusi in genunchi in fata icoanei, alegand sa isi alunge toate neajunsurile, suferintele si incercarile vietii, punand capat razboiului acela absurd cu Dumnezeu.

“Precum si noi iertam gresitilor nostri

Si nu ne duce Doamne pe noi in inspita,

Ci ne izbaveste de cel viclean

Ca a Ta este imparatia si puterea si slava

A Tatalui, si a Fiului si a Sfantului Duh….Amin”

Liniste. Ochi inchisi, pleoape tremurande, suflete deschise si fractiuni de secunda mai aproape de Dumnezeu. Si, pe cand ingerii treceau pe la fiecare culegandu-le lacrimile, dorintele sau durerile, clopotele albe batu ora 00.00, anuntandu-i pe credinciosi ca o alta noua sarbatoare importanta tocmai incepea: Ziua Sfintei Parascheva.

de Marina Rasnoveanu