Cicatrici incrucisate

* Urmatoarea povestire a fost scrisa in urma lecturii primului capitol din cartea lui Robert McKee - Story, structure, style and the principles of screenwriting. Ideile de acolo se pot aplica foarte bine si pentru romane si povestiri si intr-adevar am simtit ca am progresat in urma scrierii acestei lucrari. Stiu ca este cam lunga, insa cred eu ca este cea mai frumoasa si interesanta de pana acum, deci merita. Sper sa va placa!

In coloritul albastru inchis inca se mai vedea lumina. Speranta, sau doar farurile masinilor de pe bulevardul ingust, se proiectau printre striatiile unor ochi ce pareau decisi a nu mai clipi vreodata. Barmanul uitase pe masa murdara de langa fereastra capacul ascutit al sticlei de Cola, iar tanara avantata intr-o alta lume il tara printre suvitele parului ei saten, apoi il lipi de gatul lung, dupa care il cobori incet, pe mana, pana aproape de incheietura. Acolo, maneca bluzei ei albastre ii descoperea pielea nu foarte bronzata, dar si o cicatrice veche, cu trei dungi, chiar de-asupra degetelor ei lungi si fine. Trecu zimtii ascutiti ai capacului de-a lungul lor…o data, de doua ori, de cate ori era nevoie…ca intr-un ritual magic sau doar ca intr-un film prost de sambata seara. Dupa un timp ofta usurata si isi ridica ochii. Barmanul statea cu ochii atintiti asupra cicatricii ei, privind la acel capac inofensiv ca la urmatoarea arma pe care ar fi putut sa o foloseasca impotriva ei. Nu se putu abtine sa nu ranjeasca batjocoritor si sa intrebe cu dispret:

-         Va pot ajuta cu ceva?

Baiatul se fastaci, incurcat de dezinvoltura cu care clienta il expedia.

-         Hmm, nu, voiam doar sa stiu daca aveti nevoie de ceva…

Fata zambi din nou si, aratand spre foile imprastiate pe masa, laptopul deschis de ceva ore si mai ales spre sucul, placinta cu mere si cafeaua terminata doar pe jumatate spuse.

-         Nu, multumesc, nu cred ca voi mai avea nevoie de ceva in urmatoarele ore, dar va anunt…

Era deja tarziu. Stia asta. Nu mai era multa lume in cafenea, iar documentul ala Word se incapatana sa ramana gol. O dureau ochii, corpul, bratele, buricele degetelor, asa ca se gandi ca meritase acea mica pauza. Privi din nou pe fereastra. Cam pustiu pentru o seara de duminica intr-o capitala europeana. Atatea lumini si atata amaraciune. Nu stia nici ea ce se intampla. De fapt nici nu mai voia sa inteleaga. Se uita in jur. Nimeni. Apasa pe furis, de cateva ori, tastele de parca ar fi stiut dintotdeauna despre ce va scrie in seara aia de 17 octombrie, 2010. Aiurea! Rase pe infundate, sperand in gand ca nimeni nu o va considera nebuna. Hai, doar 5 secunde si apoi va trece iar la treaba. Inchise ochii, si-i freca putin, atenunad durerea, iar mai apoi ii deschise larg, privind speriata in jur.

Un zgomot teribil o trezise din amorteala intr-un mod violent, pe ea, dar si pe cei care ocupasera in cateva secunde cateva mese in jurul ei. Cinci sticle de bere se facusera tandari pe podeaua din lemn a unei cafenele in care nu-si amintea sa se fi servit vreodata bere.

-         Oh, Черт!! ( La naiba)  spuse suparata o tanara de la bar pe care aterizase o mare parte din bere.

Fata de la masa incerca sa o priveasca mai atent, dorind sa inteleaga ce spune, dar se parea ca tanara era prea suparata pentru a-si continua replica. De undeva din cealalta camera plansetul unui copil poposi in cafenea, odata cu sunetul clopoteilor de la intrare. “Grozav” isi spuse fata de la masa, o nebuna la bar si o mama iresponsabila ce isi aduce copilul in miez de noapte intr-o cafenea.

Hmm, mai multi oameni, mai multe povesti de scris, isi spuse fata si se concentra asupra foii ei de Word, inca goala. Cuvintele veneau si plecau la fel de repede, iar din cealalta parte a cafenelei observa  doi ochisori mici si negri care o cercetau: ochii copilului. Se simti oarecum vinovata. Era doar un copil, avea tot dreptul sa planga. Odata cu ei, insa, amintirile revenira si in trupul ei. Pentru o clipa, doar pentru o clipa se gandi ce s-ar fi intamplat daca…daca ar fi acceptat  acum ceva vreme, un copil si un barbat in viata ei. Cafeaua aia irlandeza parea ca are mai multa spuma ce semanana atat de tare cu laptele bebelusilor, iar dintr-o data, browserul ii juca o festa si afisa o reclama cu cea mai frumoasa si fericita familie vazuta vreodata. Inchise lapopul intr-un gest nervos si se intoarse din nou  spre fereastra. Oare ei credeau ca nu isi dorise asta, ca inca nu isi dorea? Dar daca nu era cu putinta, ce putea ea sa faca? Daca ei ar fi stiut cat durea..pentru ca da, durea, al naibii de tare. Atat de tare incat trebuia sa nege, sa lucreze si sa spere…asa ca se lasa din nou sa cada in visare…

-         Give me a coffee and be nice to warm me this milk! spuse femeia de la bar aratand spre bebelusul ei.

Ii dadu jos hainuta celei mici, o aseza in scaunul pentru copii si o privi plictisita cum gangureste de zor. Odata ce mama ii dezveli capul micut, parul roscat ii incadra chipul frumos si ochisorii negri. Femeia zambi ca si cum era mandra de cea mica, dupa care ii apuca manuta, strambandu-se usor la copilas.

-         We’are going to spend our best Saturday night…far away from your daddy!

Ca si cum intelesese, copilul ii darui un zambet larg si ii mangaie bratara de la incheietura mainii.

-         Hmm, I won’t give it to you tonight, but you can play with it, whenever you want. I know it’s your favourite!

Femeia isi pupa zgomotos copilul si trase mai aproape cafeaua simpla pe care tocmai si-o comandase. Era obosita, se vedea. Cearcanele adanci ii tradau tristetea, iar palmele batatorite incercau sa ii ascunda neputinta. Din dreapta, televizorul mergea din nou pe CNN, in vreme ce din stanga se auzea parca un tonomat vechi, ce rula cantece din anii tineretilor ei. Hmm, zambi batjocoritor. Care tinereti? Avea doar 27 de ani. Da, dar mult mai multe riduri pe sub ochi si prin inima. Isi feri privirea de cum simti primul nod din gat. In cafenea oameni normali, oameni fericiti, care nu uitasera la un moment dat sa lupte pentru ceea ce isi doreau in viata…sau…de ce nu, pentru dragoste. Un gangurit. Stranse din ochi. Fetita ei frumoasa o chema. Nu acum. Ii spunea telepatic ca macar acum sa o lase pe ea cu gandurile ei. Se ruga ca nu cumva sa ii fie foame, sa aiba febra, sa trebuiasca schimbata, sau pur si simplu sa aiba chef sa tipe pentru ca simtea si ea farsa aceea de familie in care traia. Fetita o asculta. De data asta nu o deranja. O lasa cu gandurile si frustrarile ei, insa o mangaie incet, din nou, pe bratara de la incheietura mainii stangi, ce ascundea de fapt o cicatrice veche cu trei linii.

Femeia ii ignora gestul. Pentru o clipa dadu anii inapoi si se vazu libera si nonconformista. Exact asa cum sperase si dorise sa traiasca. Inconjurata de prieteni, de petreceri si de veselie. Da, isi dorise si o dragoste adevarata, dar speranta asta murise in ziua in care realizase ca o sarcina, un copil si o datorie sunt mai presus de visurile alea stupide. Copilul ganguri din nou, din ce in ce mai tare. Femeia intoarse capul intr-un sfarsit. Isi dorise atatea si in final se alesese doar cu asta…

Telefonul fetei cu parul lung si blond suna in continuu de pe tejgheaua cealalta a barului. De-abia atunci cand ochii ei mari si albastri deschis intalnira privirea enervata a barmanului, se hotari sa raspunda. Incepu sa vorbeasca minute in sir intr-o rusa perfecta, scapand printre dinti, din cand in cand cate o injuratura ce atragea atentia barbatilor de la mese. Dadu pe gat cateva pahare de tarie si se aseza mai bine pe scaun cand isi dadu seama ca alcoolul ala nu isi facea deloc efectul. Pentru o clipa, intre doua telefoane se gandi sa inceapa ea sa sune. Poate asa s-ar fi putut hotari la ce petreceri sa mai mearga si in seara aia. Era cu siguranta, o persoana populara. Zambi satisfacuta. Sau asta era parerea tuturor baietilor din campus. Mai dadu pe gat un pahar de gin. Barmanul ala care o spiona inca de cand proasta de chelnerita varsase jumate din beri pe ea, se apropie si o privi fix. Mda, era frumos, asa inalt si brunet, atat de atipic rusnacilor ei pe care ii ura atat de mult. Mda, insa nu era genul ei..

-         Не думаете ли вы, как вам преодолеть? ( Nu crezi ca ai depasit masura?)

Fata izbucni intr-un ras sarcastic.

-         И что это ваше, вы идиот? ( Si ce iti pasa tie, idiotule?)

Simtind ca nu o va scoate la capat cu blonda aia pe jumatate beata, baiatul se indeparta. Acum aproape ca ii paru rau ca l-a gonit asa. Ochii albastri deschis i se proptira de lichiorul de pe fundul paharului. “Daca ar fi stiut…” Din ultimele picaturi ale acelei bauturi se facu dintr-o data toamna…toamna si copilarie. Cand mama ii canta inca de dis-de-dimineata, o lua in brate si dansau impreauna prin toata casa. Inca ii mai auzea si simtea in urechi si suflet caldura surasurilor ei calde si bune. Nu uitase iernile lungi si grele, cand isi aburea geamul de la bucatarie cu ochii mijiti pe aleea troenita, in speranta ca mama avea sa vina de la serviciu. O intampina in prag de usa si isi incurca degetele micute in claia aia de par saten inchis, daruindu-i cele mai dulci sarutari. Da, dar mama nu avea sa se mai intoarca niciodata. Din ziua aceea blestemata de luni, cand, mult mai mare fiind, asteptase pe o alta fereastra de bucatarie, mama nu se mai intorsese niciodata..iar viata ei nu mai fusese niciodata la fel…

De-atunci…vointa, speranta de a mai gasi vreodata pe cineva care sa o iubeasca, credinta si visul de a ajunge ceva in viata se naruisera. Le ingropase intr-un loc pe care il uitase deja, spunandu-si mereu, in fiecare zi, minut si secunda ca toate lucrurile sau fiintele la care va tine aveau sa ii fie luate intr-o zi blestemata de luni.

Semnalul de “You’ve got e-mail” o trezi din visare pe tanara fata ce statea de cateva ore la masa de la fereastra. Isi misca mana incet si incerca sa deschida cat mai repede e-mailul cel nou. Dupa o asa zi, sperase ca macar acum, in miez tarziu de noapte sa primeasca cel putin o veste buna. Off, gmailul ala care nu voia deloc sa se deschida. Si apoi…ochii albastri inchis incepura sa citeasca incet randurile de pe monitor

“Thanks for sending along the pages of “The Last Autumn Apart”. Truth be told, I never believed such a young writer can write so profound and deep pages. The first chapters of your book draw me in so I think I’m the best agent for your work. Please, send along the entire manuscript, with the WGA registration. Thanks so much for contacting me and for giving me this opportunity.

Best,

Andrea”

Un zambet larg si sincer ii aparu pe chip. Bucuria ii invada trupul, sufletul, viata si alunga tot ce crezuse a fi un dezavantaj pana atunci. Ar fi vrut sa se ridice si sa isi strige fericirea, sa ii imbratiseze, ba mai mult sa le face cinste tuturor. Dar se abtinu, amintindu-si suficient de repede ca nu era deocamdata milionara in euro.

Usa cafenelei se deschise din nou. Un cersetor simpatic, dar cam euforic intra si se aseza la o masa izolata. Singura care il observa, se intoarse si ii ganguri fu fetita ce continua sa se joace cu bratara mamei ei. Cersetorul ii facu un semn, ca si cum ii transmitea sa aiba grija in continuare de mama ei.

Pentru o clipa femeia de la bar o privi pe tanara de la fereastra, ce lucra de zor la un laptop.. Fetita ei gangurea din ce in ce mai tare, insa doar pentru a-si chema mama si pentru a o dragali cu gesturi dintre cele mai tandre. Da, recununoastea faptul ca fetita ei ar fi putut castiga Oscarul inca de la varsta asta pentru ca stia cum sa o inveseleasca ori de cate ori avea nevoie. Curand, grimasele, gesturile, gangurelile si candoarea micutei atrasera privirile tuturor celor prezenti in bar. Mama isi lua puiul in brate si il saruta pe obrazul rozaliu. De-abia atunci intelese si ea felul in care o priveau ceilalti. Dintre toti, se simtea si era cea mai bogata. Isi privi inca o data copilul. Il stranse la piept si inchise o clipa ochii. O ruga sa o ierte pentru toate gandurile alea pagane de mai devreme. Aveau sa se descurce ele cumva, si asta pentru ca de doi ani Dumnezeu le daruise un mare dar: acela de a nu mai fi niciodata singure.

Ochii inca ii erau tristi…da, si cam rosii de la atata alcool. Sunase la un taxi, rusinata probabil de barmanul ala frumos ce o privise toata seara acuzator si cu gandul ca nu ar fi facut fata niciunei petreceri. De fiecare data cand amintirile o navaleau, o parte din acea fiinta rebela, inconstienta si nebuna murea. Nu stia, inca daca era bine sau rau, dar cu siguranta sufletul si corpul o dureau mult mai tare acum. Se intoarse, vrand sa plece, insa barmanul o opri, luand-o de mana si spunandu-i speriat:

-         Kровоточить! ( Sangerezi!)

De undeva de la incheietura, cateva picaturi de sange ii murdarisera manseta bluzei albastre. Il lasa pe barmanul ala frumos sa o ingrijeasca, in timp ce ii spuse sa nu se ingrijoreze. Cicatricea ei cu trei linii mereu se deschidea si o supara cand se astepta mai putin. Se incheie la nasture si vru sa se intoarca, nu inainte de a-i multumi inca o data baiatului pentru ajutor.

-         для вас …, чтобы не быть никогда так грустно! ( Pentru tine…ca sa nu mai fii niciodata atat de trista)

Albastrul deschis al ochilor ei mari se oglindeau acum in rosul puternic al trandafirului pe care barmanul i-l intindea. Nu il putu privi, dar stiu ca, mai devreme sau mai tarziu, va intinde mana pentru a-l accepta.

Cersetorul se ridica de la masa si veni in mijlocul crasmei. Se uita pe rand la fata ce inca scria de zor la masa de langa fereastra, zambi la fetita ce adormise in bratele mamei sale si se apropie incet de tanara ce se incapatana se refuze iubirea, stergandu-i prima si ultima lacrima solitara.

Se intoarse o data pe varfuri, ridica mainile spre cer si continua ca si cum alcoolul ii daduse aura unui profet coborat din alte timpuri:

-         Voi, oameni, voi suflete

Lasati trecutul sa se vindece

Stergeti ranile si liniile vietilor

Si doar asa veti da aripi visurilor!

Intregiti-va inimile si adunati-va cioburile

Zdrobite si uitate pe talpi si inimi chinuitoare,

Claditi  sperante si primiti daruri,

Si nu uitati ca,

De cum linistea si iubirea vor poposi,

De-abia atunci sufletele perece se vor regasi!

Lumina se stinse pe bulevardul micut de langa cafeneaua ce se inchisese in urma cu jumatate de ora. Frigul poposise incet in seara aia de decembrie, inghetand pana si stelele odata aliniate pe un cer de octombrie. Timpul trecuse. Prea repede sau prea incet. Nimeni nu stia…pe nimeni nu mai interesa..Doar un nebun grabit, mergea printre fulgii ce incepusera sa cada de sus si se oprea in dreptul fiecarui trecator raslet, intrebandu-l sacadat si aratand spre incheietura: “Tu cate cicatrici incrucisate ai?”

de Marina Rasnoveanu

Autorul fotografiilor: Christina One

Site-ul artistului: http://onechristina.weebly.com/people.html

Leave a Reply

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Name (required)

Mail (will not be published) (required)

Website

Codul de securitate *

anunta-ma cand se comenteaza după mine