Postat de Marina in
Firu-n 4,
Marina pe data de 29 Aprilie 2010 |
un comentariu |
733 afisari*** Acum ceva timp, am dat peste o pictura semnata Bogdan Mihai Radu. Nici acum nu stiu foarte multe lucruri despre el si opera sa. Stiu doar ca privind la lucrarile sale imi vin in minte fragmente de stari sau chiar de intamplari. Asa a fost cu acea pictura. De aceea am scris povestea de mai jos. Nu stiu daca e ok sau nu, e doar propria mea viziune privind un colt din universul lui.
Toiul noptii. Nimeni pe strada. Nici tipenie de om. Zgomotul vreunei masini in departare patrundea doar grabit linistea acelei nopti. Tarziu. Aici, acolo si in inimile tuturor sufletelor de pe strada Penitentei. Fusesera aruncati in aceasta lume, acolo unde ziua, oamenii si cladirile incepeau sa miroasa a mucegai, lasand dupa sine o dara cenusie de aducere aminte. Acum dormeau. Exact atunci cand fereastra putea fi deschisa si aerul salvator ar fi reusit sa patrunda totusi si in gaura lor de viata, ei dormeau.
In departare, luminile reclamelor de pe cladirile inalte din centru deveneau rand pe rand vechi faruri ale navelor scufundate in Atlantic. O data una, o data cealalta, a treia oara impreuna. Nimeni. Magazinele de la parterul blocurilor pareau si ele moarte. Aveau sa se trezeasca a doua zi, sa faca acelasi zgomot lamentabil, ajutate de niste oameni ce nu locuiau de fapt acolo.
De-asupra, luna plina. Nu mai conta asta de mult. Luna plina, pisica neagra, alinierea planetelor si toate prostiile alea nu mai erau amenintari pentru locuitorii moderni ai strazii Penitentei. Ei erau cei care se duceau la serviciu, stateau pe scaun 8 ore si se intorceau fericiti acasa, pozand in familistii convinsi cu doua concedii pe an si ultimul Audi S3 la scara.
Totusi, de undeva de jos venea o licarire. Nimeni nu stia de unde, nimeni nu intelegea de ce acolo. De ce acolo unde niciodata nu se intampla nimic, pe unde nimeni nu trecea. Mai ales noaptea.
In noaptea aia, totusi, in coltul acela de timp cu luna plina si cu o multime de pisici negre, ceva se intampla. Un taximetrist beat gresi adresa si isi lasa clientii pe strada Penitentei in loc de strada Privilegiului, apoi pleca in tromba spre propria-i casa.
Doi tineri amortiti de aburii alcoolului, dar si de biturile unui ritm caruia ei ii spuneau muzica, coborara din masina si si isi continuara petrecerea, nestiind insa ca tocmai deschisesera poarta spre o alta lume.
Pareau ca danseaza la fel de frenetic ca in clubul lasat undeva pe Lipscani, pandind cutitele laserelor pentru a inghite lumina si pentru a se elibera astfel de propria suferinta. Cand unul scoase de sub geaca neagra inca o sticla de Johnny Walker, celalalt scoase un tipat ca de bucurie si se pornira amandoi sa o dea pe gat cat mai repede.
Cand sticla era aproape goala, cazura langa vitrina unui magazin de la parterul unui bloc de pe acea strada atat de ciudata. Pentru o clipa se facu liniste. Linistea aia mormantala care intotdeauna durea. Lumina, prea multa lumina in jur, asa ca amandoi lasara privirea in jos si incercara sa-si inchida ochii astfel incat sa nu piarda totusi intreg contactul cu lumea lor paralela. Nu era suficient, insa. Cutitele celeilalte dimensiuni veneau cu fiecare secunda de liniste pe care o numarau in gand si li se adancea printre vene cu fiecare gura de alcool data pe gat cu scopul de a-si amorti sufletele.
Nemaisuportand durerea, unul dintre tineri scoase un raget ce ar fi trebuit sa trezeasca toata strada Penitentei la un loc, se ridica si disparu printre masini si lumini, incercand sa scape, probabil, de propria-i incatusare.
Cel de-al doilea, ramase insa pe loc. Privindu-l calm pe primul, ascultandu-i si intelegandu-i tipatul. Isi rezema capul de geamul ud si rece si privi in gol cateva secunde, simtindu-si trupul cuprins de aceeasi suferinta de care incercase sa scape acolo, undeva, pierdut intr-un club din centrul orasului. Isi aminti ca in buzunar zacea un pliculet cu un praf alb ce uneori il ajuta sa revina pe linia de plutire. Ezita. In schimb mai lua o gura de whisky. Nimic. Aceeasi senzatie uitata de mult. Scoase printre dinti o injuratura si se uita nervos in jur. Locul in care se afla acum il facea oare sa redevina cel ce fusese odata?! Gandul asta il infurie atat de tare incat intr-o clipita priza praful din pliculetul de plastic, se ridica furios si, luand o ranga de fier sparse vitrina magazinului din fata sa.
Era doar revolta. Nu era drogat sau beat. In seara aia nimic nu isi facuse efectul. Nici bautura, nici zbantuiala, nici lumina, nici sexul, nimic. Si-acum asta. Taximetristul ala blestemat, strada asta ciudata si vitrina facuta cioburi in fata sa.
Isi privi mainile. Ii erau pline de sange. Nu stia de ce. Cioburile erau atat de departe de el. Se uita in jur mai bine. Oare exista cineva in umbra care isi batea joc de el? Nimeni. Nici tipenie de om, de alarma, de masina, de nimic. De parca ei, oamenii aia de pe strada Penitentei nici macar nu se sinchiseau de prezenta lui acolo.
Era totusi ceva sau cineva. In interiorul magazinului aluia pe care il sparsese. Se apropie fara frica si patrunse, uitandu-se curios in jur. Cu siguranta avea ce sa fure, trebuia sa gaseasca ceva. Cu toate astea, ce ii atrase atentia fura peretii lati si inalti si coloanele din piatra ce tronau in centrul salii imense in care se afla de-acum.
Doamne?! Ce joc stupid mai era si asta! Ii veni sa rada si sa injure din nou cand se gandi ca rostise numele celui la care se inchinau atatia, dar in care el nu credea nici negru sub unghie. Sau, ma rog, ar fi crezut daca i s-ar fi aratat, sau daca cineva i-ar fi adus o dovada palpabila. Isi continua cautarile, incercand intre timp sa gaseasca in reactii si in fiinta sa efectul drogului prizat mai devreme. Nimic. Parca si efectul bauturii se diminua, devenind din ce in ce mai lucid. Da, dar asta presupunea ca si din ce in ce mai trist.
Racni din nou. Nu voia asta. Il incerca un plans isteric si se prabusi langa una dintre acele coloane mari din piatra. Acum era momentul in care ar fi trebuit sa ajunga la unul dintre acele cioburi de pe marginea trotuarului pentru a se rani intentionat, astfel incat durerea lui sufleteasca sa fie depasita de una fizica, impura si atat de omeneasca.
Pentru prima data, insa, ii fu sila sa se mai ridice, desi stia ca urmatorul pas era lasarea pleoapelor sale grele si caderea intr-o letargie periculoasa pentru cei ca el.
1…2…3 ochii i se inchisera. Era liniste. Nu aceeasi de pe strada de afara. O altfel de liniste. Simtea ca sta jos pe pamant. Era cald si vantul batea usor, dar rece in acelasi timp. Ploua, sau plouase, nu putea deslusi. Ii era frica sa deschida ochii sa vada pentru ca dintr-o data visul asta care nu prea parea vis nu i se mai paru atat de infricosator. Statea pe o carare ingusta. In spatele unei case de la tara. Cerul era limpede. Norii trecusera, desi in baltoaca de langa el inca picura. Pe mana simti o gadilatura. Un gandac de Colorado ii explora degetele. Il lasa in pace si continua sa scruteze cu mintea coltul de lume in care fusese aruncat.
In fata sa un gard, o casa. Soarele lumina de undeva din sapte, desi acolo era casa de care era inca rezemat el. Lumina ceva in fata lui. Peretele casei din fata parea un ecran de cinematograf minuscul la care el trebuia sa asiste acum, legat de itele nevazute ale gandacului de Colorado.
Curand soarele paru ca apune, desi cu cateva secunde in urma putea sa jure ca era amiaza. De-abia atunci, vazu ca pe peretele din fata sa cineva il priveste. Se incrunta si vru sa se ridice, speriat, insa isi aminti ca nu putea. De parca o forta nevazuta sau doar propria-i constiinta i-ar fi poruncit tacit sa seze acolo.
Il studie mai bine pe celalalt. Era aproape verde. Pesemne ca d-asta nu il observase mai devreme. Il confundase cu casa. Sau cu natura sau… pur si simplu nu-l vazuse. Ii zari mai intai palaria rosie, gata sa cada si se intreba ce nevoie avea de palarie intr-o zi atat de frumoasa de vara. Ceva jos, parea ca arde si de-abia atunci isi dadea seama ca omul nu avea maini. Il cuprinse o spaima si o mila teribila. Ce s-ar fi facut el fara maini? Cum s-ar mai fi descurcat in viata de 
zi cu zi si cum ar mai fi fost un om intreg?! Isi aminti insa ca el cu mainile alea doua se distrugea in fiecare zi mai mult, mai mult, cu mici scrijelituri pe care le faci pe degete doar pentru a uita de suferinte sufletesti.
Era ceva la omul ala care parca il sugruma pe el. Pentru ca, odata cu absenta mainilor, nu putu sa nu observe o forma ciudata pe pietul sau. Vru sa se apropie mai mult, pentru a se convinge, insa isi aminti din nou ca nu poate. Din locul in care era tintuit, semana foarte mult cu o cruce. Oare era mort? Fuse primul gand al sau. Nu, omul clipise. Pielea i se facu ca de gaina. Cel din fata sa, cel mai ciudat om pe care il vazuse vreodata, era totusi viu. Clipise din singurul ochi pe care il mai avea. Celalalt parea ingropat in pielea verde ce se stransese de-a lungul si de-a latul obrazului, astfel incat privirea sa ii fie voit scurtata sau distorsionata. Totusi, se mai vedea ceva, semn ca inca mai era speranta.
Doamne! ( isi spuse in gand a doua oara cuvantul pe care il ura atat de mult) Un om fara maini, cu un ochi trist si unul pe jumatate ingropat si cu o cruce pe piept!
De-abia atunci vazu doua palpairi. Aura galbena dimprejurul capului se rotea ca intr-o rotocoala de foc, trasand dungi mai late sau mai inguste, de parca s-ar fi transformat curand in niste limbi de foc gata sa il inghita. Dar nu era asta. Atunci cand fumul gros si galben se materializa mai tare, ochiul drept capata parca forma, iar crucea de pe pietul barbatului lua aripile unui inger.
Carevasazica asta era, se gandi barbatul trantit pe jos. Viata si moartea imbinate la un loc, sacrul si profanul dormitand amandoua pe acelasi trup, chinul si bucuria ridicate dintr-un mormant verde. Si focul de dedesubt. Crezuse intai ca barbatul acela chinuit si totusi mai binecuvantat decat el, il privea de la o fereastra, insa acum isi dadea seama ca jumatate din trup ii era afundat intr-o mare de flacari ce parea sa il traga si sa il arda in egala masura.
Era prea mult. Trebuia sa plece de acolo, desi acel om sau monstru din fata sa ii parea cea mai reala si adevarata fiinta pe care o vazuse vreodata. Ii dadea atata liniste, dar ii dezmortea simturile pierdute odata.
Se zbatu si vru sa striveasca cu puterea pumnului gandacul de Colorado, insa de-abia atunci isi dadu seama ca acum era inconjurat de intuneric si imprejurul palmei sale nu se mai afla decat cuburi mari de marmura.
Isi simti din nou ochii deschisi la realitatea prima si dadu capul pe spate, scotand un mic oftat. Ciudat, dar acolo, in visul ciudat, sau ce-o fi fost ala, nu se mai simtea singur.
De departe sirenele politiei se auzeau. Probabil pentru el. Stia asta. Se ridica fara prea multa vointa de a scapa. Oare chiar mai conta? Vru sa plece, insa ceva in fata lui il facu sa ramana. O licarire.
Se apropie aproape amuzat, schitand un zambet ascutit. Pasi o data, de doua ori si zambetul ii ingheta pe fata.
Sirenele politiei se auzeau din ce in ce mai clar, simtindu-le lumina rosie batandu-i in ceafa.
In fata sa, omul profano-divin inca il privea cu un ochi trist si unul pe jumatate adormit, cu ingerul palpaindu-i pe piept si cu aura jucausa pe cap. Atunci, barbatul isi simti mainile si picioarele cuprinse de o caldura inexplicabila si, privind mai atent isi dadu seama ca de fapt in fata sa se afla o oglinda.
de Marina Rasnoveanu
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
zguduitor de real si ireal in acelasi timp, brava, asa ceva ar trebui sa citeasca toti tinerii din zilele noastre si cei “buni” si cei “rai”, numai sa inteleaga ce scrie… ca de-obicei….