Postat de Marina in
Firu-n 4,
Lumea din jur,
Marina pe data de 21 Aprilie 2010 |
3 comentarii |
764 afisariO noua povestire din metrou: despre un baietel cu parul ca aluna, despre o frunza de toamna venita cu metroul intr-o zi de aprilie. Si cand te gandesti ca toate povestirile astea au o samanta de adevar:)
Intodeauna i se paruse ca scarile erau de fapt cea mai groaznica incercare la care putea fi suspus. Fie ca le cobora sau urca, era la fel de greu de fiecare data. Cu toate astea, ceasul arata grabit 8 fara un sfert, deci nu mai puteau astepta urmatorul autobuz. Erau nevoiti sa ia metroul. Mama il stranse mai tare de mana pe baietelul cu parul ca aluna. Avea nevoie de curaj. Stia asta. Ei, insa, ii trebuia mai multa forta. Incepuse de vreo 5 minute sa ii reaminteasca ca la metrou sunt scari rulante ( de o mie de ori mai groaznice decat cele clasice) sau rampe pentru copiii ca el in unele statii ( nu in cea la care coborau ei). Nu conta asta. O lasa sa isi tina discursul, apoi o privi bland. Era singurul lucru care o mai incuraja.
Off, daca ar fi stiut asta s-ar fi prefacut bolnav si si-ar fi petrecut ziua alaturi de Tanti Ana, vecina de la 7. O doamna draguta, dar atat de plictisitoare incat ar fi ales totusi scarile de la metrou.
Si, pe cand o scara se forma si fugea prea repede in jos, i se paru ca e de fapt pe marginea prapastiei, iar in fata il asteptau valuri mari de ocean ce l-ar fi inghitit de cum ar fi fost dispus sa sara. Incepuse sa scoata un scancet firav, in timp ce mama il imboldea de la spate. Pesemne ca ii era jena de privirile trecatorilor. Oh, toti oamenii aia prosti care se holbau la el, la picioarele si mainile lui, dar niciodata in ochi. Se spune ca dimineata toti sunt grabiti, insa ei isi faceau timp ca dupa ce se holbau la corpul lui bolnav, sa “ii daruiasca” mamei lui portia de compasiune – “mila cretina” cum ii placea lui sa zica.
Cand totul devenise deja prea greu de suportat, pasi pe o treapta, simti ca se afunda intr-un gol imens, apoi, ajutat de mama isi recapata echilibrul. Isi indrepta cat putu trupul, apoi se pregati pentru ultimul hop: coborarea. Era oricum mai usor.
Mai aveau destul pana la metrou. Doua trepte inaintea chioscurilor cu articole de calatorii si alte 13 la intrare in pasaj. Acolo, mama scoase cartela si i-o intinse. O prinse bucuros si incepu cu miscari lente sa o indrepte spre aparat, bucuros ca astazi i-o daduse lui. Insa, din spate, din capatul cozii de calatori, o voce dura se auzi:
- “Haideti, doamna, ca stam aici vreo doua ore, daca asteptam dupa el. Validati dv cartela. “
Copilul privi in pamant, in gol, de parca nu ar fi inteles nimic. Mama i-o smulse incet si inaintara spre peron. Il privea si isi dadea seama ca era iritat. Si nu era decat oras 8 fara 5 dimineata.
Ceilalti ii ocoleau. Erau enevati de cele doua persoane care se chinuiau pe 8 scari pe care altii le-ar fi coborat alergand in cateva secunde.
Peronul era plin. Normal, ora 8 dimineata. Simtea cum deja il dureau picioarele, insa nu avea de gand sa ii priveasca insistent si dojenitor pe toti elevii, studentii sau pensionarii ce se lafaiau pe scaunele rosii. Asta era rolul mamei lui. Nu ii placea cand facea asta. Prefera sa isi tina ochii pe jumatate inchisi, stiind ca undeva acolo, ceilalti il examineaza, il judeca si il studiaza ca la o ora de anatomie. D-asta si ura metroul de la Gara de Nord. Nu stia cum faceau, dar prindeau mereu calatorii de la trenurile din provincie. Toti aia care vin in capitala si nu stiu ca fiecare are propria viata si propriul trup, si incep sa te judece pentru parul prea rosu, haina prea strimta sau piciorul prea bolnav. Acolo, la suprafata, in centrul orasului, lumea nu prea era asa. Sau asa i se parea lui.
Metroul sosi. Era imbulzeala, dar mama se pricepea la asta. Se posta in fata usii si se asigura ca va gasi prima un loc pe scaun. Pe fata i se citea satisfactia ca aia care statusera jos pe peron, ii vor privi de sus acum. Nu era nicio problema. Avea sa se roage pentru cat mai multe frane bruste.
Tinand pumnul strans in buzunar, baietelul simti jucaria promisa Elenei. Zambi usor. Elena era fetita de la centru. Ii promisese mai de mult un dar frumos si de cateva zile ea repeta intruna “ jucarie supriza”. Ii paru rau pentru o clipa ca nu poate cuprinde cu degetele jucaria pentru a o scoate si a o privi inca o data. Totusi era acolo, stia asta. Era indeajuns.
Pe la statia Izvor metroul aproape se goli. Probabil ca celalalt metrou nu sosise. De obicei aici se aglomera si mai tare. Mai aveau putin pana la Unirii, iar baietelul isi dadu seama ca in curand putea sa isi puna in aplicare planul.
Metroul poposi pe peron, mama vru sa il ia de mana, sa il ajute sa ajunga la usa, insa el refuza. Era momentul in care trebuia sa demonstreze ca poate.
Se ridica cu greu, simtind in acelasi timp privirile nedumerite ale celorlalti. Se intrebau, probabil, unde ii este mama sau de ce sta pasiva langa el. “Pentru ca asa vreau eu!” le-ar fi strigat.
Simti ca se prabuseste, insa isi incorda ultimii muschi activi. Facu un pas, al doilea, iar apoi, atunci cand aproape se dezechilibra, apuca cu mana sanatoasa bara metalica de langa usa. Reusise. Mama sa il privea acum mandra, la fel ca si ceilalti calatori ramasi in metrou.
Privi pe geamul metroului. Eh ,momentul sau de bravura aproape trecuse, curand usile aveau sa se deschida, iar ceilalti oameni il vor privi cu aceeasi mila tembela ce ii caracteriza. Asta conta, insa mai putin. Demonstrase ca poate, mai incet, mai altfel, insa rezultatul era intr-un final acelasi. Asta e tot ce conteaza, nu?
Ajunsi pe peron zambi amar vazand ca functioneaza doar o scara rulanta. Pentru celelalte fii nevoit sa suporte aceleasi chinuri.
Sus, in lumea lui, toti si toate incepusera deja sa se disperseze. Oamenii nu mai erau doar oameni, ci erau dublati de griji, bucurii sau blesteme, si atunci handicapul lui nu mai era atat de evident.
Ajunsera aproape de centrul in care poposea zilnic. Simti din nou jucaria in buzunar si fu fericit ca se apropie. Stateau la semafor, cand doi colegi de-ai lui, Andra si Gabriel, aparura de mana cu mamicile lor. Ei nu erau atat de bolnavi ca el. La stop, alti si alti oameni. Le simti privirile atintite asupra lui, nu si asupra celorlalti doi copii. Doar asupra lui. Se simti stanjenit, desi stia perfect ca nu avea de ce. Nu avea de cine. Si, pe cand unii incepeau sa uite ca si cei defecti din nastere sau cu o frumusete pe care ei o vedeau distorsionat au suflet, Andra se apropie de unul si aproape ii baga mana in ochi zicand:
“-Uratule, ochiu stang e mai mare ca ochiu drept”
Si Gabriel fu gata de atac, insa mama sa il stapani la timp. Barbatul se sperie, dandu-se doi metri inapoi, realizand de-abia atunci ca cei doi copii aparent normali, aveau de fapt probleme mentale. Mamele se fastacira, nestiind cum sa se justifice. Singurul care nu isi pierdu cumpatul fu baietelul cu parul ca aluna. El o lua de mana pe Andra si il linisti pe Gabriel:
“-Linistiti-va! V-am adus cartea cu poze de colorat de care am vorbit”
Copiii se linistira la auzul vocii colegului lor, dar nu pentru ca ar fi inteles prea bine sensul cuvintelor. Traversara si se apropiara de centru. Paseau incet si asta pentru ca el nu putea mai repede. Ei intelegeau, asa cum si el ii intelegea pe ei.
Din stanga se auzira voci de copii. Singurul care intoarse capul fu el, baietelul cu parul ca aluna. Langa centrul lor se afla si o scoala normala. Locul unde crezuse tot timpul ca trebuie sa mearga. Nu intelegea de ce ei erau mai presus de el doar pentru faptul ca mergeau corect si aveau niste membre drepte. Apoi, privind din nou la cei doi colegi ai lui, pierduti undeva in alta lume, isi dadu seama ca de fapt era mai bine asa. Nici macar nu isi dorea sa fie acolo, printre cei “normali”.
O ploaie marunta incepu, insa niciunul nu paru ca doreste sa il zoreasca. Intr-un final, cei doi intrara in centru, iar el se opri in usa pentru a-si privi mama ce se oprise in poarta. O mai privi cateva secunde inainte de a-i face cu mana, semn ca poate pleca. Era frumoasa. Mama lui era frumoasa si nu o spunea doar el. Totusi, urmele lacrimilor si ale suferintei continue se vedeau chiar si de acolo, de la atatia metri. Atunci ii paru rau. Ii darui cel mai frumos zambet al lui, stiind ca ea isi va gasi linistea pentru cateva ore. Nu era indeajuns. Nu stia cum ar fi putut-o convinge ca e bine. Pentru ca el chiar era. Ea, insa, nu.
Stia totusi ca va fi ok. Cum? Intotdeauna isi incepea rugaciunea de seara rugandu-l pe Dumnezeu sa imbuneze toti oamenii care aveau sa vorbeasca cu mama sa. Sa se poarte frumos, rabdator si cu intelegere. Stia si el ca oamenii pot fi foarte rai cateodata si isi dorea ca sa ii scoata in cale doar ingeri. Pana acum reusise. Ii facu cu mana. Mama pleca linistita.
Asa ar fi trebuit sa faca si el. Sa se intoarca si sa intre in clasa cu copii asemanatori. Nu erau la fel. Puteau, insa, sa se tolereze. Ceea ce ei, ceilalti, “normalii”, nu fusesera in stare sa faca.
Inainte, insa privi in sus. Inca mai bura si cerul innorat de aprilie lasa sa se desprinda din el o frunza ruginie. Baietelul se incrunta. Frunza venea exact spre el, atat de repede incat nici nu isi dadu seama cand cazu pe trotuarul din fata lui. Se cazni si facu cativa pasi in ploaie doar pentru a o ridica.
“- O frunza de toamna in zi de aprilie” spuse el uimit, incercand sa afle talcul potrivit.
Apoi, zambind, isi dadu seama ca frunza isi petrecuse ultimele luni hoinarand prin lume si revenise acasa pentru a muri. Frunza aia era exact ca el. Facea lucrurile corect, insa doar putin mai tarziu.
Isi ascunse noul “prieten” in buzunar. Atunci, baietelul cu parul ca aluna se gandi ca ar fi vrut sa fie si el o frunza de toamna in zi de aprilie.
de Marina Rasnoveanu
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
De mult n-am mai citit ceva atit de profund o poveste de viata,o viata traita in mijlocul unei lumi in care cei loviti de soarta nu-si gasesc locul.Sintem prea preocupati de noi din egoism si nu dam importanta acelor fapturi care nu-si doresc mila noastra,ci pur si simplu vor sa fie considerati persoane normale si sa nu fie urmariti de priviri ce ii fac ca viata sa li se para atit de insuportabila. Mariana te felicit din inima si cred ca ne vei surprinde si pe viitor cu astfel de povestiri emotionante.Sa ai o zi frumoasa….ca sufletul tau.
desprinsa din viata pe care n-o vedem cu asemenea ochi, din pacate, din cauza grijilor si a secolului vitezei in care traim. Frumos, induiosator, educativ. Admir baietelul cu par de aluna, pt ca, desi chinuit fizic face lucrurile cu calm, vointa si responsabilitate. Frunza a coborat prea devreme la el si poate ca aceasta ii da puterea de a continua.
Ma bucura faptul ca v-a placut povestirea. Multumesc si eu!