Am primit la redactie povestea unui baietel. Ne-a impresionat, asa ca v-o oferim si voua. Si poate, cine stie, cineva il poate ajuta. Sau poate fiecare din noi, cu putin.
‘Buna ! Eu sunt David, am 9 luni si asta e povestea mea…
De foarte multi ani mama nu mai spera ca va mai avea vreodata copii, dar eu m-am gandit sa-i fac o surpriza. Am 10 saptamani si ea inca nu stie. Abia astept sa o cunosc !
Sunt in burtica ei de 28 de saptamani, ma simt bine si ocrotit dar tare nedumerit sunt cand ceva ma smulge de acolo iar eu nu sunt pregatit. As vrea sa tip dar nu pot sa respir pana cand o doamna doctor ma ajuta si reusesc sa scot un sunet dar inca nu pot respira. Iau si o nota, nota 6; nu este o nota mare dar eu sunt mare, am 1300 gr.
Mama e tare fericita dar eu nu stiu daca voi supravietui primei nopti. Plamanii mei nu sunt destul de dezvoltati nici macar pentru a primi oxigenul ce intra prin tubul asta mare din gurita mea.
E dimineata ! Am reusit dar imi este intepat tot corpul, tubul ma deranjeaza si mama nu e langa mine. Nu e tocmai asa cum mi-am imaginat ca va fi, iar cand am cunoscut-o pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am si botezat, de atunci ma cheama David Gabriel.
Zilele trec… multe perfuzii, transfuzii pana cand o hemoragie cerebrala o face din nou pe mama sa planga, dar eu voi lupta in continuare. Dupa doua saptamani mama imi intinde un deget si eu il prind in manuta si n-as mai vrea sa-i dau drumu’. in urmatoarea saptamana inima mea incepe sa cedeze, fac stopuri cardio-respiratorii dar doctorii imi sunt alaturi iar mama se roaga pentru mine la bisericuta din curtea maternitatii. Doctorii i-au zis ca au facut tot ce-au putut si numai Dumnezeu ma mai poate ajuta. El m-a ajutat si de data asta iar starea mea a inceput sa se stabilizeze. Inima mea n-a incetat sa bata.
A trecut o luna si jumatate… e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi inlocuit cu o mascuta. E mult mai bine asa ! La cateva zile mama ma ia in brate pentru prima oara. Sunt fericit ! Stau nemiscat si n-as mai vrea sa ma mai dezlipesc de pieptul ei. Parea ca totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc si pe tata . Ii aud vocea si ma straduiesc sa deschid ochii si sa privesc in directia lui. Tata imi vede pentru prima oara ochii negri si mari. E coplesit de emotie. in curand imi verifica ochisorii si d-nul dr. oftamolog sa vada daca vederea mea este in regula dar n-a putut sa ne dea nici o veste buna. Facusem retinopatie si imi pierdeam vederea intr-un ritm alert. Era necesara o operatie urgenta dar bronhodisplazia pulmonara cu care am ramas in urma oxigenarii indelungate facea ca operatia sa fie mai dificila. Cand doctorul i-a zis mamei ca exista riscul sa ma piarda ar fi preferat sa raman orb, dar la insistentele tatalui meu, am fost operat si totul a decurs destul de bine.
Dupa 3 luni, parintii ma iau acasa, imi cunosc fratele, sunt alintat si rasfatat desi durerile sunt inca mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam ca vor mai fi doua operatii si nimic rau nu avea sa se mai intample, ca voi fi fericit in sanul familiei mele, insa n-au trecut nici 4 luni si ajung din nou in spital cu pneumonie.
Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atat a fost cand datorita unor crize pe care le faceam s-a descoperit ca sufar de o boala necrutatoare – encefalopatie hipoxic ischemica, paralizie cerebrala (tetrapareza spastica). Acum inteleg de ce nu-mi pot folosi mainile si picioarele ca un bebelus normal, de ce nu pot tine o jucarie in mana, de ce nu pot sa fac nimic din ce ar trebui sa fac la varsta mea. Desi am 9 luni, am fost evaluat la o varsta mai mica de 3 luni.
In sfarsit, epuizati de drumuri lungi, dupa 2 luni de spitalizare si patru spitale, fara bani pentru sedinte de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne intoarcem acasa. Descumpanita si cu ochii inlacrimati, mama ma tine in brate dar nu ma priveste. ii caut privirea si ea imi zambeste ca sa nu ma ingrijoreze dar eu stiu ca de fapt plange. Ce vom face de-acum incolo?
O oaza de speranta se intrevede printr-un tratament de recuperare la o clinica din Ucraina care trebuie inceput de la o varsta cat mai frageda, insa costurile sunt cu mult peste posibilitatile financiare ale parintilor mei. Daca la inceput timpul se scurgea in favoarea mea si cu fiecare zi ce trecea sansele sa supravietuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a intors impotriva mea si cu fiecare zi care trece se scurg si sansele mele de a putea merge vreodata.
Asa m-am gandit sa scriu povestea mea in speranta ca o va citi destui oameni cu inima buna ce mi-ar putea acorda o sansa sa nu ma intreb niciodata de ce sunt diferit de ceilalti copii, de ce nu ma pot juca, de ce nu pot sa-mi imbratisez mama…
Va multumesc ca mi-ati citit povestea, va multumesc din suflet pentru ajutorul vostru !
despre sheblogs
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
Am primit la redactie povestea unui baietel. Ne-a impresionat, asa ca v-o oferim si voua. Si poate, cine stie, cineva il poate ajuta. Sau poate fiecare din noi, cu putin.
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
