Am vazut astazi o stire care m-a impresionat: in Husi o fetita s-a nascut fara membre, iar mama ei a abandonat-o. Probabil ca s-a gandit ca nu va face fata acestei incercari si nu va putea sa creasca un copil cu asemenea deficiente.
Este greu pentru un parinte sa se confrunte cu o asemena provocare. Sa stii de la inceput ca fetita sau baietelul tau va avea nevoi speciale de crestere si ingrijire, nu va fi ca ceilalti copii, iar toata aceasta ingrijire deosebita va necesita cheltuieli, dar si o grija si o atentie sporita din partea ta, ca parinte. Si o durere continua in suflet cand stii ca nu poti face mai mult si ti-ai dori ca micutul sa se fi nascut normal…
Unii parinti nu pot face fata unor asemenea incercari. Mama a ales sa o abandoneze pe micuta Delia, desi, cu multa iubire si ajutor, copila poate fi recuperata si poate avea o viata frumoasa. Daca cineva s-ar ocupa de ea, fetitei i se pot pune proteze care sa o ajute sa mearga si sa isi foloseasca mainile. Nu va fi ca un copil normal, insa are o sansa la viata.
Nick Vujicic (foto), australianul care s-a nascut fara membre si care a devenit un speaker motivational celebru acum in lume, i-a transmis un mesaj plin de iubire si incurajare mamei fetitei. ‘Daca nu e voia lui Dumnezeu ca tu sa iti iei copilul acasa, ma rog sa il ia cineva si sa il creasca cu bucurie, dragoste si credinta. Dumnezeu nu te va lasa sa induri mai mult decat poti. Dar daca simti ca nu poti face fata acestei binecuvantari si lupte in acelasi timp, sa stii ca ma voi ruga pentru copilul tau pana voi primi vestea ca Dumnezeu a trimis omul potrivit.’
Exemplul lui Nick este impresionant: el a reusit, cu multa vointa si iubire, sa-si invinga conditia si isi traiasca viata din plin. Mai mult decat atat, el tine conferinte in toata lumea si le vorbeste oamenilor despre puterea interioara, despre depasirea limitelor, despre cum poti sa traiesti viata pe care o doresti, dincolo de limitarile impuse de mintea umana, de credinte sau de limitarile unui handicap.
Delia are o sansa. Iar mama ei nu este de condamnat. Poate unii red ca a gresit, in timp ce altii o vor intelege. E trist sa iti abandonezi copilul. Insa unii oameni nu pot duce o asemenea povara.
Gestul mamei poate fi intors pe toate partile, putem sa ne dam cu parerea si sa dezbatem oricat. Insa in urma ramane un copil care are nevoie de ajutor si multa iubire. Cine i le poate da? Sa ne rugam ca se vor gasi printre noi oameni cu suflet mare care sa isi ia pe umeri o asemenea raspundere.
Tu ce ai face in aceasta situatie?
Iohanna Purdea
iohanna.purdea@121.ro
Leave a Reply
Femei inteligente. Argumente pertinente. Zambete pline. Sinceritate dezarmanta. Tocuri cui. Ruj rosu. Frumusete rapitoare. Cariera de invidiat. Bucatarii aromate. Mame perfecte. Familii zambitoare. Toate astea si mult mai mult... Sheblogs!
ce determinare pe ei. :O Wow!
Buna ziua! Baietelul meu in varsta de 5 ani are handicap, un copil cu probleme inca din a 8 zi de la nastere cand , a suferit un accident vascular cerebral. Lupta cu viata a durat 6 saptamani de la internarea in spital, ba mai mult l-am botezat in spital pentru a nu il pierde (?) necrestinat. Complicatiile ce au urmat chiar in spital au fost greu de suportat pentru noi. De la 3 luni am inceput gimnastica de recuperare si la spital si acasa, ocupandu-ma personal, fara nici un ajutor (alaturi de sot) de tot ce insemna ingrijirea sa.La varsta de 11 luni a fost dignosticat cu hemofilie A, forma severa, fiind cauza accidentului vascular produs. La varsta de 2 ani a fost diagnosticat cu epilepsie focala simptomatica, urmand crize puternice nestapanite nici de cele 3 medicamente antiepileptice. La 4 ani, a facut un nou accident vascular cerebral,
(probabil din cauza unei crize puternice de epilepsie care a produs hemoragia) fiind internat 5 saptamani in spital, cu blocarea tractului digestiv si neavand scaun in tot acest timp. Si acum au aparut complicatii, acidoza…etc, copilul fiind la un pas de moarte.
In prezent merge tinut de mana, are probleme cu echilibru si pentru ca nu mai face crize de epilepsie se dezvolta f. bine, mergem la logoped, face terapie ocupationala si stimulare cognitiva, mergem la gradinita pentru socializare. Este o lupta continua, insa nu mi-am pierdut niciodata speranta ca va fi din ce in ce mai bine. Dumnezeu ne-a ajutat in cele mai grele momente iar Tibi a fost un luptator din prima zi a existentei sale. Acum nici nu imi inchipui cum ar fi fost viata fara el sau cum ar fi fost daca as fi avut un copil fara probleme. Ne hranim din speranta ca el este tot mai bine, sunt pregatita pentru orice incercare oricat de cruda ar fi ea si in plus dragostea lui Tibi pentru noi depaseste orice imaginatie.
Tibi ne da o lectie de viata in fiecare zi petrecuta alaturi de noi. Cu prietenie, Carmen
Cand esti parintele unui copil special, cand mergi pe strada alaturi de el si simti privirile mai putin intelegatoare ale celor din jur, cand incerci sa-ti integrezi copilul dornic de compania altor copii si nu gasesti intelegere… ce poti face?
Va spun eu. Iti apuci copilul strans de manuta si incerci sa gasesti un drum laturalnic, unde privirile si remarcile sa nu-l atinga. Este experienta mea. Traita si care se repeta de fiecare data. Nimic nu poate fi mai greu de suportat decat acest lucru. Cu ce a gresit puiul meu? E un copil dorit si pentru care am luptat si luptam pentru ca el sa traiasca cat de cat normal.
Nu i s-au dat sanse. Am sta prin multe spitale, internati, in speranta ca va fi mai bine si astazi … e mai bine, dar urmele spitalizarilor l-au marcat. Are autism, retard psihic sever, a reusit sa mearga abia la varsta de 4 ani, are deficit imunitar si multe alte probleme colaterale.
La 7 ani…. e mult mai greu sa-l faci inobservabil. Inainte mergeam la plimbare cu caruciorul. El era micut si nu scotea nici-un sunet.
Acum e mai dificil si pentru el si pentru noi.
La plimbare….sau oriunde am merge, se bucura de prezenta copiilor, a masinilor de pe strada, la culori si lumini …. Cum se manifesta? Pentru noi e simpatic, dar tipetele lui ii deranjeaza pe multi, remarcile facute sunt greu de “inghitit”, iar de grimase, nu mai spun.
As vrea sa pot striga….. Copilul meu este handicapat, dar handicapul lui nu este molipsitor. Cati isi dau seama ca ne doare? Ca de multe ori am facut cale intoarsa, cu lacrimile curgandu-mi pe obraz? Ca sufar enorm pentru puiul meu dornic de compania copiilor?
Nu ne putem ascunde. Nu putem deveni invizibili, dar atat poate el. Acesta este modul lui de a fi.
Pentru noi e un inger. O bucurie.
Nu am cerut nimic. Nu am primit ajutor de la nimeni. Ne-am descurcat cum a m putut. Ne este foarte greu si suntem constienti ca greul va continua. Nu vrem decat liniste si intelegere.
ptr. EDELWEISS67 - buna.sunt si eu o mamica disperata de baietel de 2,9 ani,in aceeasi situatie ca tine.nu umbla,nu vorbeste,si scoate doar zgomote ciudate,fara inteles.are mai multe probleme,dar,daca vrei sa vorbim poti sa imi scrii un mail la bodea_raluca_ancutza@yahoo.com.as vrea sa stiu cum ai trecut peste toate,ptr ca eu uneori simt ca nu mai rezist.e greu,foarte greu…
Nu am trecut. Inca mai am probleme. Depresia am tratat-o, dar inca mai am probleme de acceptare.
Singura motivatie este puiul meu. El este luptatorul. Numai prin el si pentru el continui sa exist. Suntem 2 pe acest drum, eu si sotul meu. Mergem mai departe, ridicam fruntea si infruntam privirile tuturor.
Alta solutie nu avem.